marți, 31 mai 2011

Scenarii depre Sfarsitul Lumii III





     Diverse fenomene si schimbari ale sistemului nostru solar au pus pe ganduri oamenii de stiinta. De exemplu, faptul ca Luna isi fabrica atmosfera proprie, una alcatuita din compusi ai sodiului, care acum se intinde pe o suprafata de 6.000 kmp.

     Si atmosfera lui Marte creste rapid si se crede ca ar fi dus la defectarea lui Mars Observer, in 1997. Atmosfera Terrei este si ea in schimbare, in straturile superioare formandu-se un nou gaz, care nu exista pana acum, iar activitatea vulcanica a crescut de 5 ori din 1875 incoace. Campul magnetic al Soarelui a crescut cu 230% din 1901 incoace.

     Academia Nationala de Stiinte din Siberia anunta ca aceste multiple schimbari din sistemul solar se datoreaza intrarii acestuia in Centura Fotonica, o zona cosmica cu o energie mult mai intensa. Aceasta energie este preluata de Soare si apoi raspandita in intreg sistemul solar.

     Se crede ca Soarele nostru a intrat deja in Centura Fotonica, inca din 1998, si se estimeaza ca Terra va intra chiar in 2012.

                    Sfarsitul Lumii vs. Sfarsitul Timpului

     Sfarsitul Lumii, insa, se pare ca nu este acelasi lucru cu Sfarsitul Timpului, schimbarile care se asteapta in 2012 fiind mai mult unele spirituale ce vor schimba atat viata pe Terra, cat si omenirea insasi.

     Se presupune ca oamenii cu un comportament egoist si, deci, cu vibratii scazute in aura energetica nu vor supravietui radiatiei de inalta frecventa existenta in Centura Fotonica. Cu alte cuvinte, va avea loc o mare selectie naturala pe baza spirituala.

     Faptul ca in 2012 vom trece prin Centura Fotonica, ce emite o intensa radiatie electromagnetica, atat in spectrul vizibil, cat si in cel invizibil, de inalta frecventa (inclusiv raze X), va exercita o multipla si socanta influenta asupra materiei terestre.

     In primul rand, se va constata fluorescenta tuturor corpurilor, iar ca rezultat nu va mai exista noapte timp de 2.000 de ani! Corpurile vor emite o lumina fara temperatura si nu vor avea umbra.

     Cele 24 de ore ale zilei vor fi 0 ore efective, deci timpul terestru nu va mai exista si se vor inversa si Polii Magnetici ai Pamantului.

     ADN-ul uman va fi reprogramat, ajungand la 12 spirale, de la 2 in prezent. Aceasta schimbare va determina schimbari colosale in sens pozitiv, insa. Astfel nu vom mai avea migrene, dureri de cap, ameteli sau palpitatii, nu vom mai simti oboseala si nici nu vom mai raci.

     Intuitia si capacitatile paranormale se dezvolta mai repede si toate bolile incurabile vor disparea, inclusiv SIDA si cancerul.

     Bioterapeutii si telepatii se vor inmulti iar oamenii care vor supravietui acestor schimbari vor avea o aura de lumina ca sfintii de pe peretii bisericilor.

     Daca aceste lucruri vor fi sau nu adevarate nu putem stii cu siguranta, insa veridicitatea ei se va stabili in numai 1,5 ani, pe 21 decembrie 2012. Dar fiti siguri ca "Sfarsitul Lumii" nu va veni in acea zi.










duminică, 29 mai 2011

Scenarii despre Sfarsitul Lumii II





     Unele dintre scenariile apocaliptice au fost lansate de oameni de stiinta. Iata doar sapte dintre cele mai mari pericole care ne ameninta existenta pe Pamant:

          1. O explozie brusca de raze gamma, produsa de explozia unei supernove in spatiu. Din fericire pentru noi, aceste explozii au loc la foarte mare distanta de Terra, astfel ca ele sunt inofensive.

     Dar daca o supernova ar exploda la “doar” 30 de ani-lumina de Soare, atunci ar distruge o parte a atmosferei de pe planeta noastra, provocand incendii masive si distrugand majoritatea speciilor care traiesc aici. Totul s-ar intampla in cateva luni de zile. Chiar si animalele marine, aflate la mare adnacime in oceane, ar disparea.

          2. Aparitia unui virus mortal care sa afecteze mintea oamenilor. Unii sustin ca in viitor ar putea fi inventatate mijloace prin care oamenilor sa le fie inoculate substante care sa induca un comportament violent.

     Un exemplu este cel din Rwanda, unde, cu ajutorul unor instigatori, s-a reusit antrenarea unor mase largi de oameni in atrocitati nemaivazute, afirma Howard Davidson, fizician si profesor la Universitatea Stanford.

     Un alt fel de virus ar putea sa cauzeze mult rau omenirii: cel informatic. Totul ar fi posibil din cauza faptului ca ne bazam tot mai mult pe tehnologie. Un virus informatic care sa atace chiar baze nucleare iraniene a fost vehiculat recent. Multe dintre instalatiile si tehnologia cea mai importanta pentru oameni sunt controlate de calculatoare.

          3. Inversarea polilor planetei. O data la cateva sute de ani, polii planetei se inverseaza. In etapele intermediare ale acestei inversari, cei doi poli si-ar putea gasi in locuri neobisnuite, provocand mari probleme omenirii.

     O mare problema ar fi cea a campului magnetic al Pamantului. Acesta ar putea atrage radiatia solara la un nivel foarte ridicat, a carei actiune s-ar dovedi mortala pentru oameni. Pamantul ar fi lipsit de scutul care ne apara in prezent de particulele atomice din spatiu.

          4. Experimentele facute de oameni devin de necontrolat. Sunt lucruri pe care ar trebui sa le invatam din trecut. Unele experimente cu arme nucleare au avut efecte neprevazute. Locul vizat de acest scenariu este Marele Accelerator de Particule (Large Hadron Collider) de la CERN, Geneva. In cursul experimentelor facute aici ar putea sa apara unele anomalii care pot scapa de sub control.

     Explozii catastrofice provenind de la acceleratorul de particule subteran ar putea ameninta omenirea. Descoperirile care se vor face aici (unele au fost deja anuntate!) ar putea fi indreptate, in viitor, impotriva locuitorilor planetei.

          5. Eruptiile unor super-vulcani distrug planeta. Anul acesta, un vulcan islandez a creat multe probleme. Pe Pamant exista multi altii mai mari decat Eyjafjallajokull. Iar consecintele unor eruptii in lant ar putea fi devastatoare. In lume exista 6 super-vulcani de a caror putere oamenii de stiinta se tem cel mai mult.

     Ceva asemanator a avut loc acum 73.000 de ani in sudul Asiei. Atunci, India a fost transformata efectiv in cenusa. Dupa eruptie, a urmat o iarna care a durat 20 de ani. Este putin pobabil ca toti cei sase super-vulcani sa erupa in acelasi timp, dar, odata pornit, un vulcan nu mai poate fi oprit.

          6. Robotii preiau puterea. Tehnologia avanseaza intr-un ritm atat de rapid, incat ne-am putea trezi intr-o buna zi condusi de roboti. Calculatoarele ar putea prelua controlul bancilor si pietelor de capital.

     Tehnologia inventata de oameni ar putea intra intr-o rutina periculoasa pentru ei. Calculatoarele ar putea decide singure ca nu mai e nevoie de controlul celor care le-au inventat. Este posibil ca, in ritmul ametitor de azi, inteligenta artificiala sa o depaseasca pe cea umana.

          7. Raspandirea unei boli mortale la nivel global. O pandemie de gripa cu virusul H1N1 este destul de probabila. Calea prin care aceasta se raspandeste ar putea fi factorul decisiv, in functie de mutatiile pe care tulpina acestui virus ar putea sa le sufere.

     Intre timp se lucreaza la vaccinuri mult mai eficiente impotriva acestui tip de gripa, iar perspectivele sunt optimiste in aceasta privinta.










Scenarii depre Sfarsitul Lumii I


     


     Desi apocalipsa are slabe sanse sa vina in 2012, asa cum spun unii, este inevitabil totusi ca aceasta sa aiba loc la un moment dat in istoria Pamantului.


          1. Asteroidul

Obiectele provenind din spatiu lovesc Pamantul mereu, arzand, in general, in atmosfera. Din cand in cand, un obiect de mari dimensiuni patrunde prin atmosfera, ducand la un impact masiv. Cel mai recent impact major a avut loc in 1908 in Tunguska, unde a pus la pamant o suprafata de 5.000 de kilometri de padure siberiana, cu o explozie de 1.000 de ori mai puternica decat bomba de la Hirosima. Obiectul avea doar cativa zeci de metri in diametru insa ar fi putut rade de pe suprafata Pamantului un mare oras.

     Un real pericol pentru Pamant il reprezinta orice obiect cu diametrul de peste un kilometru, care ar putea declansa dezastrul climatic si distrugerea recoltelor de pe intreg globul. O roca similara cu cea cu diametrul de 15 kilometri care a distrus dinozaurii in urma cu 65 de milioane de ani ne-ar distruge, probabil, si pe noi.

          2. Dezastrul climatic

     Cel mai rau scenariu posibil in acest caz, imaginat de International Panel on Climate Change, presupune ca temperatura de la suprafata Pamantului ar putea creste cu 4-5 grade Celsius pana la sfarsitul acestui secol (o estimare conservatoare, spun multi oameni de stiinta). Un astfel de scenariu duce la o crestere cu jumatate de metru a nivelului marii, inundarea regiunilor de coasta si a multor orasele mari ale lumii.

     O treime din planeta ar deveni desert si peste jumatate s-ar confrunta cu seceta. Salinizarea majoritatii rezervei de ape subterane va inrautati situatia. O astfel de crestere de temperatura ar pune in pericol de disparitie 40-70% din speciile lumii. Sunt posibile, in aceste conditii, noi razboaie pentru resurse.

          3. Razboiul nuclear

     In prezent, in lume sunt peste 23.000 de arme nucleare, din care 8.000 sunt operationale, iar 2.000 pe alerta maxima si gata sa fie lansate. Oamenii de stiinta au dezvoltat in anii ’80 modele care au aratat ca praful si fumul provocate de un razboi nuclear ar conduce la modificari de temperatura si precipitatii nevazute pana acum in istoria umana – o “iarna nucleara”.

     Un studiu al ecologistului Mark Harwell in 1986 a prezis ca agricultura globala ar fi stearsa de pe fata Pamantului timp de un an in urma unui astfel de razboi nuclear, conducand la o foamete care ar duce la eradicarea majoritatii oamenilor.

          4. Molima

     De-a lungul istoriei, molimele au ingenucheat civilizatiile. Ciuma a omorat mai mult de jumatate din populatia Europei in Evul Mediu. In 1918, o pandemie de gripa a ucis 50 de milioane de persoane. Din cauza globalizarii, bolile se raspandesc astazi mai rapid decat in acele vremuri – AH1N1 este cel mai bun exemplu.

     O epidemie globala a unui virus precum ebola – care a avut o rata a mortalitatii de 90% in timpul episoadelor din Africa – sau a unui virus rezistent la medicamente poate avea un impact devastator – poate pune punct umanitatii.

          5. Necunoscutul

     Sunt mai multe teorii care prevestesc distrugerea omenirii – de la o explozie a supervulcanilor precum cel din Parcul Yellowstone, capabila sa modifice clima, sau o explozie de raze gamma dintr-o stea care ar iradia periculos atmosfera Pamantului.

     Alt pericol este suprapopularea, care ar duce la o criza alimentara sau dezvoltarea unor tehnologii periculoase.

     Mai devreme sau mai tarziu insa, lumea se va sfarsi. In aproximativ 5-8 miliarde de ani, soarele isi va arde ultimele rezerve de hidrogen si se va expanda intr-o stea rosie gigantica, de cateva sute de ori mai mare decat acum. Pamantul va intra pe panta distrugerii absolute. Probabil ca nici un om nu va fi martor al acelor momente de final ale Planetei Albastre.


Vara


     Vara este anotimpul ce începe cu ziua de 22 iunie - solstiţiul de vară şi se încheie cu ziua de 23 septembrie - echinocţiul de toamnă în emisfera nordică. În emisfera sudică vara începe cu 21 decembrie şi se încheie pe 21 martie. Neoficial, în unele state, vara începe pe 1 mai (în Irlanda), pe 1 iunie în majoritatea statelor şi chiar pe 1 iulie în unele state.
     Vara este anotimpul cu cele mai lungi şi cele mai calde zile, unde lungimea zilelor depinde de gradele latitudine. Asfel avem de-a face cu atât de faimoasele nopţi albe din St. Petersburg şi Scandinavia. Este numită la Polul Nord şi anotimpul zilei de la miezul-nopţii.
     În Asia de sud şi de sud-est, unde au loc musonurile, vara începe în martie şi se termină în mai sau în primele zile ale lui iulie.
     În cele mai multe ţări în această perioadă copiii sunt în vacanţă. În unele ţări vacanţa începe la mijlocul lunii mai, pe când în Anglia copiii încep vacanţa abia în mijlocul lui iulie. Vacanţa de vară în Australia începe cu câteva zile înaintea Crăciunului şi se termină în ultimele zile a lui ianuarie sau chiar mijlocul lui februarie, depinzând de stat.

     În zona climei tropicale umedă ia naştere anotimpul cald şi ploios, ce ţine din aprilie până în octombrie. În zona climei subtropicale verile sunt foarte călduroase şi secetoase (până la 45 °C). În zona climei temperat-oceanică vara aduce un plus de căldură, totuşi este răcoroasă. În zona climei temperat-continentală vara este călduroasă (până la 35-40 °C). În zona climei polare vara este de foarte scurtă durată şi are temperaturi de până la 0-5 °C.
     Vara este, de asemenea anotimpul în care multe legume, fructe dar şi alte plante sunt coapte respectiv crescute.

     Sunt multe asociaţii culturale pentru vară. Articolele din timpul verii implică costume de baie, mingi de plajă, plăci de surf şi altele. Hainele de vară care încearcă să diminueze efectele căldurii în creştere sunt tricouri, costume de soare, ochelari de soare, sandale.
     Multe licee şi facultăţi oferă studenţilor slujbe de vară.
     De obicei în timpul verii datorită stocului şi a cererii preţul petrolului tinde să crească.
     Vara multe familii pleacă într-o călătorie ce poate fi de cele mai multe ori la munte sau la mare (de obicei la mare) .



sâmbătă, 28 mai 2011

Celsius (°C)


     Celsius se referă la scara de temperatură Celsius (în centigrade). Grade Celsius (simbol: °C) se referă la o temperatură exprimată pe scara Celsius. Gradul Celsius este de asemenea unitatea folosită pentru indicarea unui interval  de temperatură.
     Denumirea „Celsius” vine de la numele astronomului suedez Anders Celsius, care a propus primul această scară cu doi ani înainte de moartea sa.
     În 1742 Anders Celsius a propus o scară „inversă” scării Celsius moderne, unde 100 era temperatura de fierbere, iar 0 cea de îngheţ a apei. El a constatat că temperatura de îngheţare a apei nu depinde practic de presiune. De asemenea, el a determinat cu o precizie remarcabilă cum depinde temperatura de fierbere a apei de presiunea atmosferică. Datorită influenţei mari a presiunii asupra temperaturii de fierbere a apei el a propus ca punctul de zero (punctul de fierbere al apei) să fie fixat la presiunea barometrică de la nivelul mării, adică la presiune normală. În 1954  Rezoluţia 4 a celei de a 10-a Conferinţe Generale de Măsuri şi Greutăţi (franceză Conférence Générale des Poids et Mesures - CGPM) a stabilit că pe plan internaţional presiunea normală are 101325 Pa.
     În 1744, anul morţii lui Anders Celsius, botanistul Carl Linné a inversat scara Celsius, dându-i forma actuală.
În următorii 204 ani specialiştii în termodinamică au numit această scară „scara centigradă”. Temperaturile pe scara centigradă au fost numite simplu „grade”, sau mai precis „grade centigrade”. Simbolul acestor grade a fost °C (în diferite forme de-a lungul timpului). Deoarece termenul „centigrade” era de asemenea denumirea în limba franceză a unităţii de măsurare a unghiurilor (pe scara de 100 pentru un unghi drept – sistemul francez) şi avea aceeaşi conotaţie şi în alte limbi, s-a renunţat la folosirea lui pentru temperaturi, termenul actual fiind „grade Celsius”.
     Aceasta elimină ambiguitatea termenului „centigrade”, rezervându-i acestuia rolul exclusiv pentru definirea unghiurilor în sistemul francez.
     Gradul Celsius este echivalentul kelvinului la exprimarea temperaturilor pe scara Celsius.
     Efectul definirii scării Celsius pe baza punctului triplu al apei standard şi a punctului de zero absolut este că scara nu mai este definită de punctele de îngheţare şi fierbere ale apei.
     Datorită faptului că apa standard a fost definită ulterior şi că punctul ei triplu este uşor diferit de 0,01 °C, din raportul matematic exact 373,16 / 273,16 rezultă o temperatură de fierbere de numai 99.9839 °C (373.1339 K).
     Diferenţa de 16,1 milikelvini (miimi de grad Celsius) este nesemnificativă pentru aplicaţiile tehnice, deoarece datorită variaţiei presiunii atmosferice cu înălţimea o diferenţă de 1 milikelvin se obţine pentru o variaţie a înălţimii de doar 0,28 m.
     
În tabelul de mai jos sunt prezentate câteva temperaturi de bază pe scara Celsius şi corespondentele lor pe alte scări.
KelvinCelsiusFahrenheit
Zero absolut
(exact, prin definiţie)
0 K−273,15 °C−459,67 °F
Punctul de topire al gheţii273,15 K0 °C32 °F
Punctul triplu al apei
(exact, prin definiţie)
273,16 K0,01 °C32,018 °F
Punctul de fierbere a apeiA373,1339 K99,9839 °C211,9710 °F


vineri, 27 mai 2011

Soarele




     Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Pământul, toate celelalte planete, asteroizii, meteoriţii, cometele precum şi cantităţile enorme de praf interplanetar orbitează în jurul Soarelui, care totuşi, prin mărimea sa, conţine mai mult de 99% din masa întregului sistem solar. Energia provenită de la Soare (sub forma luminii, căldurii ş.a.) face posibilă întreaga viaţă de pe Pământ, de ex. prin fotosinteză, iar prin intermediul căldurii şi clima favorabilă.
     În cadrul discuţiilor dintre cercetători, Soarele este desemnat uneori şi prin numele său latin Sol, sau grecesc Helios. Simbolul său astrologic este un cerc cu un punct în centru:  \bigodot Unele popoare din antichitate îl considerau ca fiind o planetă.
     Conform cercetărilor actuale, vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani, şi el se află pe la jumătatea ciclului principal al evoluţiei, în care în miezul său hidrogenul se transformă în heliu prin fuziune nucleară. În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt convertite în energie în nucleul soarelui, generându-se astfel neutrino şi radiaţie solară.
     Conform cunoştinţelor actuale, în decursul următorilor aproximativ 5 miliarde de ani Soarele se va transforma într-o gigantă roşie şi apoi într-o pitică albă, în cursul acestui proces dând naştere la o nebuloasă planetară. În cele din urmă îşi va epuiza hidrogenul şi atunci va trece prin schimbari radicale, întâlnite des în lumea stelelor, care vor conduce printre altele şi la distrugerea totală a Pământului. Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de efecte cunoscute sub numele generic de activitate solară, incluzând petele pe suprafaţa acestuia, erupţiile solare şi variaţii ale vântului solar, care dispersează materie din componenţa Soarelui în tot sistemul solar şi chiar şi dincolo de el. Efectele activităţii solare asupra Pământului includ formarea aurorei boreale, la latitudini nordice medii spre mari, precum şi afectarea comunicaţiilor radio şi a reţelelor de energie electrică. Se consideră că activitatea solară a jucat un rol foarte important în evoluţia sistemului solar şi că ea influenţează puternic structura atmosferei exterioare a Pământului.

     Deşi este cea mai apropiată stea de Pământ şi a fost intens studiată, multe întrebări legate de Soare nu şi-au găsit încă răspuns; ca de exemplu, de ce atmosfera exterioară a Soarelui are o temperatură de peste un milion Kelvin, în timp ce suprafaţa vizibilă (fotosfera) are o temperatură de "doar" aproximativ 6.000 K.
     Investigaţiile curente legate de activitatea Soarelui includ cercetări asupra ciclului regulat al petelor solare, originea şi natura fizică a protuberanţelor solare, interacţiunea magnetică dintre cromosferă şi coroană, precum şi originea vântului solar.
     Hidrogenul reprezintă aproximativ 74% din masa Soarelui, heliul 25%, iar restul este constituit din cantităţi mici de elemente mai grele. Datorită acestei compoziţii şi a temperaturilor ridicate, pe Soare nu există o crustă (scoarţă) solidă, şi nici materie în stare lichidă, toată materia solară fiind în întregime în stare de plasmă şi gazoasă.
     Soarele face parte din clasa spectrală G2V. "G2" înseamnă că
  • temperatura la suprafaţă este de aproximativ 5.500 K (de aici rezultând culoarea sa galbenă-portocalie),
  • iar spectrul său conţine linii de metale ionizate şi neutre precum şi foarte slabe linii de hidrogen.
     Sufixul "V" indică apartenenţa Soarelui la grupul majoritar al stelelor aflate în faza principală. Aceasta înseamnă că îşi generează energia prin fuziunea nucleară a nucleelor de hidrogen în heliu, şi că se află în echilibru hidrostatic, adică nici nu se contractă nici nu se dilată. Numai în galaxia noatră sunt mai mult de 100 de milioane de stele din clasa G2. Datorită distribuţiei logaritmice a mărimii stelelor, Soarele este de fapt mai strălucitor decât 85% din stelele galaxiei, majoritatea acestora fiind pitice roşii.
     Faza principală a existenţei Soarelui va dura în total aproximativ 10 miliarde de ani. Vârsta actuală, determinată folosind modele computerizate ale evoluţiei stelelor şi nucleocosmocronologia, se consideră a fi de aproximativ 4,57 miliarde de ani. Soarele orbitează în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, la o distanţă de 25-28 de mii de ani lumină de acesta, realizând o revoluţie completă în circa 225-250 de milioane de ani. Viteza orbitală este de 220 km/s, adică un an-lumină la fiecare 1.400 de ani, sau o UA la fiecare 8 zile.
     Soarele este o stea din a treia generaţie, a cărei formare este posibil să fi fost declanşată de undele de şoc ale unei supernove aflate în vecinătate. Acest fapt este sugerat de prezenţa în abundenţă în sistemul nostru solar a metalelor grele cum ar fi aurul şi uraniul; cea mai plauzibilă explicaţie a provenienţei acestora fiind reacţiile nucleare dintr-o supernova sau transmutaţiile prin absobţia de neutroni din interiorul unei stele masive de generaţia a doua.
     Masa Soarelui este insuficientă pentru a genera explozia într-o supernovă, în schimb, în 4-5 miliarde de ani, el va intra în faza de gigantă roşie, straturile exterioare urmând să se extindă, în timp ce hidrogenul din centru va fi consumat, iar miezul se va contracta şi încălzi. Fuziunea heliului va începe când temperatura în centru va ajunge la 3×108 K. Deşi probabil expansiunea straturilor exterioare ale Soarelui va atinge actuala traiectorie a Pământului, cercetări recente sugerează că în faza premergătoare, datorită pierderii de masă, orbita Pământului va fi împinsă mai departe, prevenind astfel înghiţirea Pământului (totuşi atmosfera Pământului se va evapora şi împrăştia).



     

joi, 26 mai 2011

Geneza si evolutia Sistemului Solar


     Formarea şi evoluţia sistemului solar este estimată că ar fi început acum 4,55 - 4,56 miliarde ani în urmă, prin colapsul gravitaţional al unei mici părţi dintr-un uriaş nor molecular. Cea mai mare parte din materia apărută în urma colapsului s-a adunat în centru, formând Soarele, în timp ce restul materiei s-a aplatizat sub forma unui disc protoplanetar din care s-au format planetele, sateliţii, asteroizii şi alte mici corpuri cereşti din Sistemul Solar.
     Acest model larg acceptat de apariţie , cunoscut sub numele de ipoteza nebulară, a fost dezvoltat pentru prima oară în secolul al XVIII-lea de Emanuel Swedenborg, Immanuel Kant şi Pierre-Simon Laplace. Dezvoltarea ulterioară a acestui concept a interacţionat cu o varietate de discipline ştiinţifice, inclusiv astronomie, fizica, geologie şi planetologie. Începând cu epoca cuceririi spaţiului cosmic din anii 1950 şi odată cu descoperirea planetelor extrasolare în anii 1990, ambele modele au fost contestate şi reformulate astfel încât să se ţină seama de noile observaţii.
     Ipoteza nebulară susţine că sistemul solar s-a format din colapsul gravitaţional al unui fragment dintr-un nor molecular gigant. Norul avea o mărime de 20 pc, în timp ce fragmentele aveau aproximativ 1 pc (câţiva ani lumină) . Colapsul în continuare al fragmentelor a dus la formarea unui miez dens cu mărimea de 0,01 - 0,1 pc (2.000 - 20.000 UA). Unul dintre aceste fragmente în colaps (cunoscut sub numele de nebuloasa presolară) ar fi format ceea ce a devenit Sistemul Solar. Compoziţia din această regiune, cu o masă puţin peste cea a Soarelui a fost aproximativ aceeaşi cu cea a Soarelui de astăzi, cu hidrogen, împreună cu heliu si urme de litiu produse de nucleosinteza Big Bang-ului, formând aproximativ 98% din masa acestuia. Restul de 2% din masă a constat în elemente mai grele care au fost create de nucleosinteza din generaţiile anterioare de stele. În viaţă târzie a acestor stele, au ejectat elemente mai grele în mediul interstelar.
     Despre planetele diferite din Sistemul Solar se crede ca s-au format din nebuloasa solară, nor în formă de disc format din gaze şi praf ramase de la formarea Soarelui. Metoda acceptată în momentul actual prin care planetele s-au format este cunoscut sub numele de acreţie , în care planetele au început sub formă de boabe de praf pe orbită în jurul protostelei centrale. Prin contact direct, aceste boabe s-au format în pâlcuri de până la 200 metri în diametru, care, la rândul său, s-au ciocnit pentru a forma corpuri mai mari, (planetezimale), de ~ 10 km în diametru. Acestea au crescut treptat în continuare, prin coliziuni, cu câţiva centimetri pe an pe parcursul următoarelor câteva milioane de ani.

"Coliziunea" cu galaxia Andromeda



     

Vulcanul Eyjafjallajökull




     Eyjafjallajökull (în traducere „gheţar muntos insular”) este un gheţar, al cincilea ca mărime din Islanda. Gheţarul care acoperă muntele vulcanic Guðnasteinn este amplasat la vest de gheţarul Mýrdalsjökull pe coasta de sud-vest a Islandei şi are înălţimea de 1666 m. Prin erupţia vulcanului de sub Eyjafjallajökull din aprilie 2010, norul de cenuşă vulcanică a paralizat circulaţia aeriană în aproape toată Europa.

     Vulcanul de sub gheţar se numeşte Guðnasteinn  deşi adeseori se face referire la acest vulcan în mod impropriu prin numele gheţarului Eyjafjallajökull. Vulcanul Guðnasteinn aparţine de zona vulcanică de sud a Islandei. El este considerat de majoritatea vulcanologilor un stratovulcan. Caldera vulcanului are un diametru de 3–4 km. Craterele prezintă câteva crăpături cu lungimi de peste 30 km, orientate est-vest, ce emană căldură.

     Vârsta rocilor înconjurătoare vulcanului este apreciată la 700.000–800.000 ani. Acestea sunt, în majoritate, compuse din bazalt de tranziţie, ca de exemplu dacitul.
Guðnasteinn este un vulcan care a erupt deja în urmă cu 800.000 de ani, erupţii mai cunoscute fiind în anul 870 şi 2010, cu toate că nu face parte din grupa vulcanilor cu activitate deosebită din Islanda.
     Erupţia din anul 2010 a început înainte de miezul nopţii la data de 20 martie 2010. Locul erupţiei nu era din craterul principal al vulcanului Guðnasteinn, ci dintr-o crăpătură pe versantul estic al vulcanului, situat în aproapierea trecătorii Fimmvörðuháls dintre gheţarii Eyjafjallajökull (muntele Guðnasteinn) şi Mýrdalsjökull (Muntele Katla). Regiunea învecinată, Fljótshlíð, şi coasta islandeză de sud dintre Hvolsvöllur şi Vík í Mýrdal, cu circa 500 de locuitori, au fost evacuate. Apropierea erupţiei vulcanice a fost semnalată de câteva cutremure mai slabe, care aveau centrul sub vulcan la o adâncime de 10 km. Deja la începutul lunii februarie a aceluiaşi an, a fost măsurată în zonă, de către centrul meteorologic al Universităţii din Islanda, o activare a mişcărilor seismice.         Concomitent s-a observat o deformare, cu o ridicare de 15 cm a scoarţei terestre, cauzată de activarea vulcanică din adâncime.


Desertul Sahara


     Sahara cu cele 9.000.000 km² este deşertul cel mai mare de pe Pământ. Ea cuprinde o treime din Africa, aproximativ suprafaţa Statelor Unite ale Americii, sau de 26 ori mai mare decât suprafaţa Germaniei. Acest deşert uscat se întinde de la ţărmul Oceanului Atlantic până la Marea Roşie alcătuind un trapez cu o lăţime în vest de 4.500 - 5.500 km, iar în nord-sud cu latura de 1500 - 2.000 km. Cea mai mare parte a pustiului este stâncoasă (Hamada) cu pietriş (Serir), pustiul de nisip (Erg) ocupând o suprafaţa mai redusă.
     Deşertul Sahara ocupă aproape în întregime nordul Africii, extins pe 5630 km de la vest la est, respectiv de la Oceanul Atlantic şi până la Marea Roşie, şi pe 1930 km de la nord la sud, de la Munţii Atlas şi ţărmul Mării Mediterane şi până în zona savanelor din regiunea Sudan. În sens restrâns, se întinde în est numai până la Valea Nilului; deşertul de la est de Nil, până la Marea Roşie, este cunoscut sub numele de Deşertul Arabiei. Sahara ocupă mari porţiuni din statele Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Mauritania, Mali, Niger, Ciad, Sudan şi o mică parte din Senegal şi Burkina Faso.
     Clima este tropical-deşertică, cu temperaturi medii ridicate (38 °C), deosebit de fierbinte şi uscată; vântul dominant tot timpul anului este vântul Pasat, un vânt uscat ce aduce ploi rare. Variaţiile mari de temperatură de la zi la noapte au determinat formarea deşertului. Iarna, pe timpul nopţii temperatura scade până la -10 grade, pe când vara atinge în timpul zilei 58 de grade Celsius. Precipitaţiile sunt reduse (20-200 mm/an) şi amplitudini termice diurne foarte mari (30 °C în aer şi 70 °C pe sol). Temperatura medie a lunii ianuarie este de +10 °C, iar a lunii iulie 35 °C. Temperatura maximă absolută a fost înregistrată în septembrie 1922 la Al-'Azīzīyah (Libia), iar minima absolută -18 °C (pe timp de noapte). Sahara este o regiune endoreică, lipsită de cursuri de apă permanente, reţeaua hidrografică fiind reprezentată prin ueduri, care se umplu cu apă în timpul ploilor ocazionale.
     Munţii din Sahara sunt: Hoggar, Tassili n'Ajjer şi Tibesti cu vârful Emi Koussi (3415 m), şi sunt de asemenea gropi (cratere) făcute de meteoriţi, cea mai mare atingând diametrul 31km.
     Fundamentul cristalin, acoperit de gresii şi calcare paleozoice, mezozoice şi terţiare, apare la suprafaţă în vest, precum şi în masivele muntoase centrale. Sunt caracteristice dunele de nisip, hamadele (în zonele montane şi în platourile vulcanice din Libia şi din Mauritania), regurile şi ergurile.
     Cercetătorii deşertului au stabilit prin studiul rocilor, fosilelor din Sahara că în acest ţinut în trecut (o perioadă de milioane de ani) au fost perioade diferite succesive „umede” şi „uscate”. Faptul că au fost zone cu o vegetaţie mai bogată este dovedit şi de o serie de „picturi pe stânci” din vadul râului uscat Vadi sudul Egiptului şi nordul Sudanului, (Nubia). Deşertul are în general două tipuri de climat: subtropical uscat în nord şi tropical uscat în sud.
     Climatul subtropical uscat din nord este cauzat de temperatura constantă ridicată datorată Tropicului Racului, iernile sunt considerate reci pentru condiţiile de deşert cu o medie de 13° C. Verile sunt foarte fierbinţi cu temperatura maximă înregistrată de 58° C. Precipitaţiile sunt de aproximativ 76 mm/an. Ele cad îndeosebi din decembrie până în martie, şi aproape deloc în mai-iunie. În luna august se înregistrează cele mai multe furtuni de nisip.
     În perioada neolitică o parte a deşertului era mai umedă decât azi, ceea ce a determinat formarea culturilor de pe valea Nilului, Eufratului, şi valea Tigrului. În secolul al VI-lea î.Hr. locuitorii acestei regiuni se ocupau cu agricultura şi abia în secolul al II-lea î.Hr. cu creşterea cailor (conform picturilor din peşteriile din Egipt Anatolia, bazinul mării Egee). În Epoca Bronzului în secolul al XVI-lea î.Hr. s-au perfecţionat armele de luptă, introducându-se carele de luptă (război). În timpul faraonului Ramses al III-lea sunt amintite 92 care de război, 184 de cai, luate ca pradă de război în campania militară din Libia. În secolul I î.Hr. începe perioada uscată a Saharei ceea ce a determinat diminuarea treptată a agriculturii şi creşterii animalelor. Prin cucerirea Egiptului de către asirieni în secolul al VII-lea î.Hr. ajunge cămila în Africa, înlocuind treptat calul; în timpul lui Ptolomeu este deja dezvoltată creşterea cămilelor. În Sahara centrală din secolul al V-lea î.Hr. înfloreşte imperiul Garamantului, un oraş de oază care face un comerţ intensiv cu bazinul mării mediterane (greci, romani), acest imperiu fiind mai târziu cucerit de arabi.
     Climatul tropical uscat al regiunii sudice este dat în general de o masă de aer continental stabil şi o masă instabilă de aer marin. Temperatura medie în această regiune este de 17.5° C. Precipitaţiile medii anuale în această zonă sunt în general de 5 inch şi poate apărea zǎpadă în zonele mai înalte, în zona vesticǎ a regiunii tropicale. Curentul reduce semnificativ precipitaţiile şi scade temperatura medie crescând umiditatea şi probabilitatea de a se înregistra ceaţă.


 

luni, 16 mai 2011

Dunarea

Harta Dunarii
     Dunărea este al doilea ca lungime între fluviile Europei (după Volga), fiind singurul fluviu european ce curge de la vest la est. Izvorăşte din munţii Pădurea Neagră (Germania) sub forma a două râuri numite Brigach şi Breg, ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1241m) şi se unesc în oraşul Donaueschingen (altitudine: 678 m) în curtea castelului Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau, pronunţat /'do.nau/. Dunărea curge către sud-est pe o distanţă de aproximativ 2.860 km, până la Marea Neagră. La vărsarea în Marea Neagră s-a format Delta Dunării.
     Dunărea este un important drum fluvial internaţional, curgând prin 10 ţări (Austria, Bulgaria, Croaţia, Germania, Ungaria, Republica Moldova,Slovacia, România, Ucraina, Serbia) şi are afluenţi în alte şapte ţări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad.
     Încă din antichitate, Dunărea avea mai multe nume: Istros / Istru /Hister / Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile greceşti şiDanubius în cele latino-romane.
     Denumirea dată de romani "Danubius" (Zeul fluviilor) a fost mai târziu preluată de alte popoare, şi modificată, devenind Donau în limba germană, Dunaj în limba slovacă, Duna în limba maghiară,Dunav înlimba sârbocroată, Дунав/Dunav; Дунав în limba bulgară, Дунай(Dunai) în limba ucraineană, pentru ţările riverane, şi Danube în limba engleză şi limba franceză şi Tuna în limba turcă.
     Numele din limba română, Dunărea, deşi este înrudit cu numele latin, nu poate fi derivat din acesta folosind schimbările fonetice normale. S-a încercat o explicaţie printr-un nume intermediar, Donaris, dar acesta nu este găsit în niciun document antic, fiind o reconstrucţie a lingviştilor moderni.

     Din cauza aşezării bazinului hidrografic, la contactul dintre climatul temperat-oceanic din vest, temperat-contintental din est şi influenţele baltice în nord, regimul hidrologic al Dunării se caracterizează prin existenţa unor importante variaţii de nivel şi de debit în cursul anului şi în decursul timpului.
     Apele mari se produc primăvara ca urmare a topirii zăpezilor şi ploilor abundente, însa în cursul superior şi mijlociu, au loc în lunile martie-aprilie, iar în cel inferior, în mai. Creşterea debitului are loc din amonte spre aval: 1.470 m3/s la Passau, 1.920 m3/s la Viena, 2.350 m3/s la Budapesta, 5.300 m3/s în defileul Porţilor de Fier, 6.470 m3/s la Ceatalul Ismail. Debitele maxime reflectă regimul continental al fluviului: 15.100 m3/s la Orşova (13 aprilie 1940), 15.900 m3/s (mai 1942) si 15.500 m3/s la Ceatalul Ismail (5 iunie 1970). Debitele cele mai mici se înregistreaza toamna şi uneori iarna: 1.250 m3/s la Orşova (12 ianuarie 1954), 1.450 m3/s Olteniţa (ianuarie 1964), 1.350 m3/s la Ceatalul Ismail (octombrie 1921).

     Cursul inferior se desfăşoară pe o distanţă de 1.075 km, între localităţile Baziaş şi Sulina, făcând graniţă cu Serbia (235,5 km), Bulgaria (469,5 km), Republica Moldova (0,6 km) şi Ucraina (53,9 km). Datorită faptului că traversează o multitudine de regiuni naturale, cursul inferior este împărţit în 5 sectoare (Ujvari, 1972):
  • Defileul carpatic (144 km)
  • Sectorul sud-pontic (566 km)
  • Sectorul pontic oriental cu bălţi (195 km)
  • Sectorul predobrogean (80 km)
  • Sectorul deltaic (90 km)
     Dunărea colectează majoritatea râurilor din România cu excepţia celor din Dobrogea, transportând anual circa 60 de milioane de tone de aluviuni şi 200 de miliarde m³ de apă. De asemenea, prezintă importanţă deosebită pentru: navigaţie, hidroelectricitate,piscicultură, furnizând apă pentru industrie, agricultură, populaţie.
     În Lunca Dunării se află multe aşezări printre care 18 oraşe, (Moldova Nouă, Orşova, Drobeta-Turnu Severin, Calafat, Corabia,Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Feteşti, Cernavodă, Hârşova, Brăila, Galaţi, Isaccea, Tulcea şi Sulina), fiind traversată de cinci şosele şi două căi ferate.
     În anii socialismului, s-au făcut desecări de-a lungul Dunării, ocazie cu care lacuri, precum Potelu, Greaca, Nedeia, au dispărut. Aceste lacuri reţineau apa în timpul inundaţiilor şi erau o sursă importantă de peşte. În prezent, lipsa acestor lacuri duce la consecinţe grave în perioadele de inundaţii.











Ciclonul tropical

Uragan asupra sudului  SUA
     În meteorologie un ciclon tropical este o furtună în formă de vârtej, care se formează într-o zonă depresionară tropicală de la suprafaţa oceanelor, cu diametrul uneori până la câteva mii de kilometri. Este formată dintr-o masă mare de nori şi furtunoşi care, datorită unui sistem de vânturi circulare puternice se rotesc tredimensional în formă de spirală în jurul unui centru, (în sens retrograd în emisfera nordică şi în sens direct în cea sudică). Energia ciclonului provine din degajarea de căldură provenită din condensarea la altitudine a vaporilor de apă formaţi la suprafaţa oceanului. În sens termodinamic, un ciclon tropical poate fi considerat o maşină termică.
     Acest fenomen de condensare ca sursă principală de energie diferenţiază cicloanii tropicali de alte fenomene meteorologice, cum ar fi furtunile din zonele depresionare din zonele temperate, care-şi iau energia din diferenţele de temperatură la întâlnirea unor mase de aer cu temperaturi diferite. De aceea, cantitatea de energie acumulată de un ciclon tropical este în funcţie de timpul cât acest ciclon rămâne deasupra apelor calde, care îi furnizează prin evaporare umiditatea atmosferică necesară dezvoltării. Degajarea lentă a căldurii în urma condensării ridică temperatura în interiorul ciclonului cu 15 - 20 °C faţă de temperatura troposferei în exteriorul ciclonului. De aceea, ciclonii tropicali sunt cunoscute drept furtuni cu nucleu cald. De remarcat că această zonă caldă este numai la înălţime, la suprafaţa solului temperatura este cu câteva grade mai mică decât a zonei din jurul ciclonului datorită reducerii de către nori a insolaţiei şi a precipitaţiilor.
     Termenul de „ciclon” se referă la mişcarea generală a fenomenului, o mişcare de rotaţie în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică, respectiv în sens invers acelor de ceasornic în emisfera sudică. Termenul de „tropical” se referă atât la zona predilectă de formare, cât şi la caracteristicile termodinamice ale maselor de aer în care se formează.
     În funcţie de intensitate şi de locul în care se produc, ciclonii tropicali sunt cunoscuti sub diferite denumiri ca:
  • uragan, vânt cu viteza de 30 - 50 m/s (sau orice vânt care, atingând 12 grade Beaufort, provoacă distrugeri). Iniţial, termenul uragan denumea doar ciclonii tropicali din Marea Caraibilor;
  • taifun;
  • furtună tropicală;
  • furtună ciclonică;
  • depresiune tropicală.

     Toţi ciclonii tropicali sunt zone de presiune atmosferică scăzută, măsurată la nivelul solului. Presiunile înregistrate în centrul ciclonilor sunt cele mai mici care se întâlnesc la suprafaţa Pământului la nivelul mării.               Vaporii de apă formaţi la suprafaţa oceanului au o densitate mai mică decât a aerului, cam 62 %, ca urmare ei se ridică. La întâlnirea unei zone de aer cu temperatură mai mică ei condensează, eliberând căldura latentă de condensare. Aceasta se face treptat cu înălţimea, ca urmare temperatura aerului din ciclon creşte în jurul axei ciclonului. Cu excepţia temperaturii aerului din imediata apropiere a suprafeţei oceanului, care este determinată de temperatura suprafeţei apei, zona din interiorul ciclonui este mai caldă decât cea din jurul său.
     În centrul ciclonui se găseşte o zonă lipsită de vânturi şi precipitaţii, numită ochiul ciclonului (ochiul furtunii), furtuna desfăşurându-se aparent în jurul său. Ochiul unui ciclon tipic are un diametru de 30 - 60 km şi poate fi însorit sau acoperit de nori. Prin contrast, cele mai puternice vânturi se întâlnesc chiar la marginea ochiului.
     Termenul „ciclon” a fost folosit pentru prima dată de căpitanul de marină britanic Henry Piddington (1797-1858) în 1842.

Scara Beaufortvânt mediu timp de 10 minute (noduri)N Oc. Indian
IMD
SV Oc. Indian
MF
Australia
BOM
SV Oc. Pacific
FMS
NV Oc. Pacific
JMA
NV Oc. Pacific
JTWC
NE Oc. Pacific şi
N Oc. Atlantic
NHC şi CPHC
0–6<28DepressionTrop. DisturbanceTropical LowTropical DepressionTropical Depression
(Depresiune tropicală)
Tropical DepressionTropical Depression
728–29Deep DepressionDepression
30–33Tropical StormTropical Storm
8–934–47Cyclonic StormModerate Tropical StormTrop. Cyclone (1)Tropical CycloneTropical Storm
furtună tropicală) 
1048–55Severe Cyclonic StormSevere Tropical StormTropical Cyclone (2)Severe Tropical Storm
Furtună tropicală puternică )
1156–63TyphoonHurricane (1)
1264–72Very Severe Cyclonic StormTropical CycloneSevere Tropical Cyclone (3)Typhoon
Ciclon tropical )
73–85Hurricane (2)
86–89Severe Tropical Cyclone (4)Major Hurricane (3)
90–99Intense Tropical Cyclone
100–106Major Hurricane (4)
107–114Severe Tropical Cyclone (5)
115–119Very Intense Tropical CycloneSuper Typhoon
>120Super Cyclonic StormMajor Hurricane (5)