Se afișează postările cu eticheta Arta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Arta. Afișați toate postările

luni, 18 aprilie 2011

Simfonia Lalelelor editia XXXIV



     27 noiembrie 1972 - o zi mohorâtă de toamnă în care la Piteşti s-au adus, spre a fi plantaţi în centrul oraşului, 3.000 de bulbi de lalele şi 100 de zambile. Aceştia proveneau de la un floricultor amator, Weill Alois, din Arad, şi de la piaţa de flori din Oradea.
    Nimeni nu s-a gândit atunci că acea zi va însemna pentru Piteşti un destin, acela de a deveni în scurt timp un oraş al florilor, căruia de nenumărate ori i s-a spus Olanda României.
    În primăvara anului 1973 aceştia au înflorit spre surprinderea şi bucuria locuitorilor. Acesta a fost debutul floricultorilor şi peisagiştilor piteşteni privind cultura florilor bulboase în zonele verzi. Achiziţionarea de bulbi şi bulbili a continuat şi în următorii ani, 1975-1976, ajungându-se la un număr de 58.000 lalele, 1.000 narcise, 1.000 muscari, 100 crocus şi 250 zambile. Furnizori au fost Laboratorul de Floricultură Eforie Nord din cadrul Staţiunii de Cercetări pentru Pomicultură Constanţa, Înreprinderea de Sere Codlea, Ferma anexă Băneasa - Bucureşti a CC al PR şi acelaşi floricultor din Arad. S-a reuşit a se planta o colecţie de lalele provenită de la Eforie Nord cuprinzând 58 de soiuri din toate grupele floricole în aşa fel ca înflorirea lor să înceapă la20 martie şi să se termine în jurul datei de 20 mai. Ea a fost amplasată pe strada Victoriei,  în partea de est a catedralei "Sf. Gheorghe", lângă Florăria "Fortuna", fiind ultrior mutată lângă Teatrul "Al. Davila".
    Colecţia alcătuită pe principiile arhitecturii peisagere a fost o mare reuşită prin armonia figurilor geomtrice, cromatică, succesiunea perioadelor de înflorire şi combinaţia lalelelor cu elemente de fundal ca miozotis, pansele şi bănuţei.
    În primăvara anului 1977 s-a realizat cea mai frumoasă cultură de lalele, narcise, zambile, crocus şi muscari, ceea ce i-a determinat pe conducătorii Administraţiei Publice Locale şi pe specialiştii peisagişti - floricultori să se preocupe în continuare de extinderea acestor flori în zonele verzi ale municipiului Piteşti.
    În aceeaşi perioadă s-a desfăşurat în sala sporturilor din oraş o consfătuire cu toţi oficialii judeţului de la nivel judeţean până la nivel comunal. Au participat mii de deputaţi din tot judeţul Argeş. Cum era obiceiul timpului, au fost invitaţi toţi conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor judeţene, printre care şi directorul Trustului Pomiculturii Mărăcineni-Piteşti, dr. ing. Ilarie Isac. Proaspăt locuitor al Piteştiului, sosit în primăvara aceluiaşi an pentru a prelua funcţia amintită, domnul Ilarie Isac a fost profund impresionat de explozia florală de lumină şi culoare din centrul oraşului, de ineditul ei şi s-a gândit că realizarea edililor de aici trebuie aflată de toată ţara. Participând neimplicit la consfătuire, s-a gândit la o posibilă expoziţie de flori căruia i-a dat un nume, "Simfonia lalelelor".
Pornind de la aceasta, ideea respectivă a fost împărtăşită şi preluată cu entuziasm de grupul de tehnicieni şi ingineri ai spaţiilor verzi din Piteşti, Pacea Gheorghe, Popa Alexandru şi Pungogi Mircea care, ajutaţi şi sprijiniţi puternic de organele administraţiei primăriei şi anume Valeriu Nicolescu, primar al municipiului Piteşti, Petre Popa, vicepreşedinte al municipiului, şi Nicolae Ernst, arhitecul-şef al oraşului, au pus bazele manifestării "Simfoniei lalelelor".
    În toamna aceluiaşi an s-au mai cumpărat 16.000 de bulbi de lalele şi 3.000 narcise de la Laboratorul de Floricultură Eforie Nord. La începutul anului 1978 s-a hotărât de către factorii decizionali ai primăriei ca prima ediţie a acestei manifestări să aibă loc în primăvară şi să cuprindă o expoziţie naţională de flori şi un simpozion pe tema "Integrarea florilor în viaţa oamenilor". Era o idee temerară dat fiind că o asemenea expoziţie de mare anvergură nu se mai organizase din 1967 la Timişoara.
    A venit primăvara şi în martie-aprilie brânduşele, zambilele, narcisele, muscariile şi lalelele au înflorit luminând prin cromatica şi gingăşia lor centrul oraşului, prefigurând o simfonie a culorii şi a bunului gust - "Simfonia lalelelor". Aceasta a fost atmosfera primei ediţii a expoziţiei naţionale de flori, plante de apartament şi aranjamente florale, care avea să devină tradiţională, întinzându-se pe parcursul a 30 de ani, ducând faima Piteştiului în toată ţara şi în afara ei.
    Iată ce-şi amintesc despre geneza acestei manifestări părinţii ei spirituali.
Ing. Gheorghe Popa, fost inginer şef al Administraţiei Serelor, Pepinierelor şi Parcurilor Piteşti (1966-1979):
"Îmi amintesc cu deosebită plăcere de începuturile festivităţii «Simfoniei lalelelor». Eram pe atunci responsabil cu problemele tehnice ale acţiunilor de înfrumuseţare a municipiului Piteşti. Această festivitate, devenită tradţională, a pornit de la ideea că Piteştiul trebuie să aibă un specific aparte faţă de alte oraşe, în ce priveşte aspectul urban, mai ales că era o localitate în plină dezvoltare. Apoi piteştenii, când pentru prima dată au admirat întinsele rabate de lalele, au început să dorească, să prindă gustul frumosului, să-şi dezvolte simţul estetic, care există în fiecare om, însă care trebuie trezit de către organele abilitate prin înfrumuseţarea mediului locuit. Propunerea specialiştilor în materie a fost bine primită de către conducerea primăriei din acea vreme, care a înţeles însemnătatea acestei acţiuni şi a sprijinit-o cu prisosinţă. Primele diţii au avut un succes răsunător în toată ţara, mai ales că au participat cu exponate peste 30 de oraşe. Marile localităţi din ţară au luat exemplu de la noi şi au început să organizeze asemenea festivităţi, bineînţeles cu specific propriu fiecărui oraş".
Prof. dr. Petre Popa, istoric, ex viceprimar al municipiului Piteşti (1968-1979): "O tempora!"
"La începutul anului 1978 în cunoscuta aşezare de la confluenţa Argeşului şi Râului Doamnei s-au consemnat două momente importante, respectiv împlinirea unui deceniu de când oraşul devenise municipiu, precum şi demararea sistemului de acţiuni consacrate sărbătoririi, la 20 mai 1988, a şase secole AB URBE CONDITA PITEŞTI. Ne aflam, de altfel, atunci, într-o ipostază favorabilă: erau definitivate marile platforme industriale, principalele instituţii social-culturale şi cartiere îşi etalau stabilitatea, zona centrală devenise, prin originalitatea ei, confortabilă şi atrăgătoare, municipalitatea primise pentru unele componente ale vieţii cotidiene, mai multe distincţii naţionale, se înfiripau relaţii de preitenie cu alte oraşe din Europa şi din Asia.
    Cetăţenii, având concursul Administraţiei Serelor, Pepinierelor şi Parcurilor depuneau eforturi în scopul amenajării sau conservării zonelor verzi şi de agrement, ceea ce a favorizat aclimatizarea, inclusiv la Piteşti, a mii de lalele, magnolii, trandafiri, tei, arbuşti ornamentali. În acest amplu context, devenise oportună înserarea unei iniţiative care să confere un plus de personalitate municipiului Piteşti. Au fost avansate mai multe sugestii. Încă de la început s-a convenit ca o asemenea manifestare să devină tradiţională şi să poarte, pe t posibil, pecetea unui original liant între economie, urbanism şi artă. Aşa s-a ajuns la hotărârea forurilor municipale, dublată de oferta unor colaboratori pricepuţi, entuziaşti, dezinteresaţi, de a se organiza, în premieră naţională, la Piteşti, în mai 1978, expoziţia florală SIMFONIA LALELELOR, ediţia I. Iniţiativa de atunci s-a bucurat de o selectă participare a mai multor unităţi specializate din ţară, precum şi de aprobări elogioase, iar afluenţa vizitatorilor a depăşit cele mai optimiste prognozări ale organizatorilor. Mă bucură faptul că iniţiativa din acea primăvară s-a transformat într-o simfonie perenă şi nu una efemeră.
    Retrospectiva celor douăzeci de ediţii (1998-n.n.) se regăseşte acum, în mod fericit, pe ljângă «marea simfonie», în numeroase alte «variaţiuni pe aceeaşi temă»: filme documentare, expoziţii de pictură, de fotografii şi de filatelie, seturi de diapozitive şi de cărţi poştale ilustrate, creaţii muzicale, spectacole şi concursuri artistice, reuniuni ştiinţifice de specialitate, ample relatări de presă, radio şi televiziune, multiple aranjamente florale în diferite localităţi din ţară, participări la manifestări «de gen» în străinătate."
Alexandru Popa, fost director al Administraţiei Serelor, Pepinierelor şi Parcurilor Piteşti (1970-1990):
"În ziua de 5 noiembrie 1976, în holul Sălii Palatului

joi, 24 februarie 2011

Cele 7 minuni ale lumii




     Cele şapte minuni ale lumii antice este o listă bine-cunoscută a şapte edificii din antichitate. Lista era în principal un ghid turistic pentru călătorii din lumea antică ce voiau să vadă cele mai cunoscute destinaţii din acea perioadă.
     Cea mai veche versiune cunoscută a listei îi aparţine lui Antipater din Sidon şi a fost elaborată în secolul al II-lea î.Hr.; se pare că se bazează pe ghidurile populare printre călătorii eleni şi cuprinde doar clădiri din jurul Mării Mediterane, unde siguranţa călătoriilor era oarecum asigurată. Cele şapte minuni erau considerate minuni deoarece erau printre cele mai populare destinaţii; încă din 1600 î.Hr. turiştii au zgâriat inscripţii pe monumentele din Valea Regilor în Egipt (în acea perioadă Sfinxul avea deja o mie de ani). Toate minunile erau construcţii antropice; destinaţiile naturale nu erau incluse, nefiind populare.
     Cele şapte minuni sunt, în ordine cronologică:

Numele construcţieiData construcţieiConstructoriData distrugeriiCauza distrugerii
r Piramidă din Giza2550 î.Hr.egiptenii--
Grădinile suspendate ale Semiramidei600 î.Hr.babilonieniidupă secolul I î.Hr.cutremur
Templul zeiţei Artemis din Efes550 î.Hr.lidienii, greci356 î.Hr.incendiu
Statuia lui Zeus din Olympia435 î.Hr.greciisecolele V-VI d-Hr.incendiu
Mausoleul din Halicarnas351 î.Hr.carienii, greciînainte de 1494 d.Hr.cutremur
Colosul din Rodos292-280 î.Hr.Grecia elenistică224 î.Hr.cutremur
Farul din Alexandriasecolul al III-lea î.Hr.Egiptul elenistic1303-1480 d.Hr.cutremur

     În lista iniţială a lui Antipater, Farul din Alexandria era înlocuit cu Zidurile Babilonului. Lista de mai sus a fost folosită începând cu secolul al VI-lea d.H. Dintre aceste minuni, singura care s-a păstrat este Marea Piramidă din Giza. Existenţa Grădinilor suspendate nu a fost încă dovedită 100%. Înregistrările istorice indică faptul că celelalte cinci minuni au fost distruse prin dezastre naturale. Templul zeiţei Artemis din Efes şi Statuia lui Zeus din Olympia au fost distruse de incendii, iar Farul din Alexandria, Colosul din Rodos şi Mausoleul din Halicarnas au fost distruse de cutremure.

     În stabilirea celor şapte minuni ale lumii antice, grecii au avut un rol important. Istoricul Herodot, călătorind în Egipt in anul 450 î.Hr. spunea că: “Nicăieri în lume nu se pot vedea atâtea lucruri de o mareţie atât de greu de definit”. El exemplifica aceasta afirmaţie cu două mari construcţii egiptene apreciind că, sunt chiar superioare piramidelor: Lacul artificial Moeris şi Labirintul de la Fayum. Acesta fusese construit de faraonul Amenemhet III (1842-1798 î.Hr.) şi este de fapt un templu funerar cu două niveluri şi 3000 de camere, coridoare, coloane şi intrări secrete.
     Tot Herodot i-a informat pe greci despre giganticele ziduri ale Babilonului, groase de 27 metri. Deşi se cunoşteau aceste relatări, cele două mari construcţii nu au fost considerate minuni ale lumii antice, menţionându-se cinci monumente greceşti: Templul zeiţei Artemis din Efes,Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos şi Farul din Alexandria, la care s-au mai adăugat Marea Piramidă din Giza şi Grădinile suspendate ale Semiramidei din Babilon.
     Nu a fost menţionat nici Zidul Chinezesc, care în timpul împaratului Qin Huangdi (259-240 î.Hr.) avea o lungime, peste munţi şi văi, de aproape 4000 km, iar în primele secole ale erei noastre de peste 6000 km.
     Zidul Chinezesc a fost însă inclus în Lista celor 7 noi minuni ale lumii din 2007:
  • Zidul Chinezesc
  • Vechiul oraş Petra (Iordania)
  • Machu Picchu (Peru)
  • Chichen Itza (Mexic)
  • Colosseum-ul din Roma (Italia)
  • Taj Mahal (India)
  • Statuia lui Hristos Mântuitorul din Rio de Janeiro (Brazilia)
Vechiul oras Petra (Iordania)

Machu Picchu (Peru)
Chicken Itza (Mexic)
Colloseumul din Roma
Taj Mahal (India)
Iisus Hristos - statuie in Rio de Janeiro (Brazilia) 
Marele Zid Chinezesc

marți, 25 ianuarie 2011

Expozitia Agnolo Bronzino din Florenta

Agnolo Bronzino
    
     Bronzino sa născut în Florenţa . Potrivit contemporanului Vasari , Bronzino a fost elev  al lui Raffaellino del Garbo , şi apoi al lui Pontormo . Acesta a fost în cele din urmă influenţa primară asupra lui în curs de dezvoltare, Bronzino stilatul si tanarul artist , a rămas devotat excentric profesorului său. Într-adevăr, Pontormo credea ca au introdus un portret de Bronzino ca un copil (aşezat pe un pas) într-una din seria lui  Iosif în Egipt, acum în National Gallery , Londra . Opera lui Bronzino si a  instrucţiuni lui Pontormo pot fi văzute în Capponi în Capela Santa Felicita , Florenţa. În timpul mijlocul anilor 1520, cei doi artişti au lucrat împreună la această comisie , deşi Bronzino este considerat a fi in cea mai mare parte un asistent al profesorului său pe măiestriile Buna Vestire şi Depunerea de la Crucea ,  frescele care împodobesc pereţii principal al capelei . Cele patru tondi care conţin imagini ale evangheliştilor de mai sus sunt mai mult decat un mister: Vasari a scris că Bronzino a pictat doi dintre ei, dar stilul lui este atât de asemănătoar cu Pontormo că oamenii de ştiinţă dezbat încă atribuţiile specifice. 

     Spre sfârşitul vieţii sale, Bronzino a luat un rol important în activităţile de florentin la Accademia delle Arti del Disegno ,  unde a fost membru fondator în 1563.
     Pictorul Alessandro Allori a fost elevul favorit , şi Bronzino locuia în casă familiei Allori la data  mortii sale, în Florenţa în anul 1572 (Alessandro a fost, de asemenea, tatal lui Cristofano Allori ). Bronzino a petrecut cea mai mare parte a carierei sale în Florenţa. 

     Bronzino primit de la Medici patronaj în 1539, când el a fost unul dintre cei mulţi artişti ales pentru a executa decoratiuni elaborate pentru nunta I de 'Medici, Cosimo de Eleonora di Toledo , fiica de vicerege de Napoli .  A rămas pentru o mare perioada de timp din cariera sa, pictor oficial de curte  al lui Duke. 


Andrea Doria ca Neptun,
1550-1555; Ulei pe panza; Pinacoteca di Brera, Milano.


Portret de Battiferri Laura,
 C. 1560, Ulei pe panza, Palazzo Vecchio, Florenţa.
Lui Bronzino ii funcţionează cele mai bune cunostinte; ele cuprind o serie menţionate mai sus de Ducele si Ducesa, Cosimo şi Eleonora , şi cifrele de terenul lor, cum ar fi Bartolomeo Panciatichi şi soţia lui Lucrezia . Aceste tablouri, în special cele de ducese, sunt cunoscute pentru atenţia lor mare, pentru detalii de la costumul ei, care aproape ia o personalitate proprie în imaginea din dreapta. Aici Ducesa este înfăţişată cu Giovanni al doilea fiu al ei, (care a murit de malarie, în 1562, împreună cu mama sa), cu toate acestea este tesatura somptuoasa de rochie care ocupă mai mult spaţiu pe panza decât oricare dintre sitter. Într-adevăr, rochia în sine a fost obiectul unor dezbateri academice. Rochia elabora zvonuri pentru a fi atât de iubit de către ducesă că ea a fost în cele din urmă îngropat în el; când acest mit a fost demascat, alţii au sugerat că nu a existat, probabil, de îmbrăcăminte, la toate şi Bronzino inventat întregul lucru, poate doar de lucru dintr-o ţesătură Swatch. În orice caz, această imagine a fost reprodusa  de Bronzino şi magazinul său, devenind una dintre imaginile cele mai iconice ale ducesei. Versiunea imaginii de aici este în Galeria Uffizi(am vizitat aceasta galerie) , şi este una dintre cele mai bune exemplare care au supravieţuit. 
     Bronzino si aşa-numitele "portrete alegorice", cum ar fi cea a unui amiral genovez, Andrea Doriaca Neptun , nu este mai puţin tipic, ci, eventual, chiar mai fascinant ca urmare a specificului de plasarea unei recunoscute personalitati publice în nud ca o figură mitică. În cele din urmă, în afară de a fi un pictor, Bronzino a fost, de asemenea,  poet, şi cel mai exclusiviste dintre portretele sale sunt, probabil, cele ale altor figuri literare, cum ar fi cea a prietenului său Battiferri Laura, soţia sculptorului / arhitect Bartolommeo Ammanati . 



     In perioada 24 septembrie 2010 - 23 ianuarie 2011 au fost expuse la Palazzo Strozzi din Firenze operele de arta ale marelui pictor italian.Expoziţia, Curator de Carlo Falciani şi Antonio Natali, este importanta deoarece este dedicat în întregime lui , prezentând aproape toate lucrările sale, acordând o atenţie deplină la genul pentru care, probabil, el a devenit atât de popular: pentru portrete. Ca multi artisti din timpul său, Bronzino, de asemenea, a lucrat pentru una dintre cel mai mare domnitor florentin (Marele Duce Cosimo I), pictand mai multe portrete de familie. Putem vedea Portretul minunat al Eleonorei di Toledo, soţia lui Cosimo, unul dintre punctele culminante ale expoziţiei. Aici este o camera frumoasa dedicata comparaţiei dintre Bronzino şi alţi mari  artişti din perioada lui, cu atenţie maximă la sculpturile ( din secolul al şaisprezecelea ; sunt foarte importante pentru sculptura florentina ): Baccio Bandinelli, Tribolo, Pierino da Vinci şi Cellini , înfrumuseţeaza expozitia. Expoziţia isi concentrează atentia de asemenea  , asupra lui Bronzino care a avut capacitatea de poet ( poezia a fost altă activitate iniţiata foarte bine de catre Agnolo ).  Cine a mers in perioada 24 septembrie - 23 ianuarie la Palazzo Strozzi  a putut vizita, de asemenea, expoziţia de artă contemporană "Portrete si putere " , organizata de Centrul Strozzina Contemporană. În curtea clădirii a fost expusa, de asemenea, o opera a lui Michelangelo Pistoletto: Metrocubo d'Infinito in ONU cubo Specchiante (Infinit de metrii patrati într-un cub din oglinzi).Scopul este de a se juca cu oglinzile si  de extindere a capacitatatii mintale pentru a realiza toate viziunile.  

miercuri, 12 ianuarie 2011

Colloseum

'
Colloseumul din Roma
     Colosseumul este un monument turistic din Roma vizitat de foarte mulţi turişti din toată lumea. El este probabil cea mai impresionantă clădire-ruină a Imperiului Roman. Cunoscut iniţial sub numele de Amfiteatrul Flavian, Colosseumul era cea mai mare construcţie a vremurilor sale şi astăzi este cel mai mare amfiteatru antic care poate fi vizitat.Spre deosebire de amfiteatrele construite anterior între două dealuri, Colosseumul este o structură autonomă, în întregime construită. Planul său este eleptic, având 189 m lungime şi 156 m lăţime, aria sa fiind de 6 ha. Înălţimea zidului exterior este de 48 m. Perimetrul originar măsoară 545 m. Arena centrală este ovală, având 86 m lungime şi 156 m lăţime, înconjurată de un zid de 4,5 m înălţime, care se ridică până la nivelul primelor rânduri pentru spectatori.

Se estimează că zidul exterior era construit din 100.000 m³ de travertin, nu zidit cu mortar, ci fixat cu scoabe de fier. Ansamblul structurii a suferit pagube însemnate în decursul veacurilor, prin prăbuşirea unor părţi mari, în urma unor cutremure. S-a păstrat partea de nord a zidului de incintă. În secolul al XIX-lea au fost adăugate la extremităţile sale rampe de cărămidă pentru a-l consolida. Restul exteriorului actual al Colosseumului este de fapt zidul interior de la origine.
Partea păstrată a zidului exterior al faţadei monumentale se compune din trei niveluri de arcade suprapuse, având deasupra o platformă pe care se înalţă un atic foarte înalt, prevăzut cu ferestre la intervale regulate. Arcadele sunt încadrate de semi-coloane dorice, ionice şi corintice, în timp ce aticul este împodobit cu pilastri corintici. Fiecare arc de la al doilea şi al treilea etaj era ornat cu statui, probabil reprezentând divinităţi şi alte personaje ale mitologiei greco-romane.
În jurul părţii de sus a aticului se aflau 240 de catarge dispuse în corbel. Acestea susţineau un acoperiş mare retractabil, cunoscut sub numele de velarium, care ferea spectatorii de arşiţa soarelui sau de ploaie. Era o pânză foarte mare, susţinută de o plasă din frânghii, cu o gaură în mijloc. Acoperea două treimi din arenă, în pantă către centru, pentru a capta vântul şi a-l dirija către spectatori. Velarium-ul era manevrat de marinari înrolaţi în acest scop la sediul marinei din Misenium şi cazaţi la cazarma Castra Misenatium din apropierea Colosseumului.
Capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de acces şi de evacuare eficient, pentru care arhitecţii au conceput soluţii similare celor care există la stadioanele moderne. La parter existau 80 de intrări, dintre care 76 erau destinate spectatorilor de rând. Fiecare intrare era numerotată, precum şi fiecare scară. Nordul intrării principale era rezervat imparatului şi apropiaţilor săi, pe când celelalte trei intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale erau bogat decorate cu picturi şi reliefuri din stuc, dintre care s-au păstrat unele fragmente. Un mare număr de intrări au dispărut prin prăbuşirea zidului exterior, dar intrările de la XXIII la LIV mai există.
Spectatorii primeau bilete sub formă de bucăţi de ceramica, pe care erau indicate prin numere secţiunea şi rândul. Ajungeau la locurile lor prin vomitoria (la singular vomitorium) care dădeau în tribună. La sfârşitul jocurilor sau în caz de urgenţă, evacuarea se putea face în câteva minute.În conformitate cu Calendarul Codex din 354, Colosseumul ar putea găzdui 87.000 de oameni, cu toate că estimările moderne pun cifra la aproximativ 50.000. Ei au fost aşezaţi într-un aranjament pe niveluri, care reflecta natura rigidă stratificată a societăţii romane. Cutii speciale erau puse la nord şi sud pentru împărat şi Virginele Vestal, oferind cele mai bune puncte de vedere ale arenei.
Roma Plan.jpg
Roma antica
Centrul Romei