1 an de blogger !

     Pentru aceasta sarbatoare , am decis sa fac un articol despre Continentul Negru , Africa ...

     Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra și cel mai populat după Asia. În Africa se găsește Nilul, cel mai lung fluviu din lume și Sahara, cel mai mare deșert din lume. Cel mai înalt punct al continentului este Muntele Kilimanjaro din Tanzania (5.895 m), iar cel mai jos punct este lacul Assal situat în micuța țară Djibouti (156 m sub nivelul mării). Africa are o suprafață de 30,244,050 km² incluzând și insulele adiacente, ocupă 20,3% din suprafața terestră a planetei. Cu peste 800 de milioane de locuitori în 54 de țări, Africa este gazdă a unei șeptimi din populația totală de pe glob.
     În Africa își are originea rasa umană, de-a lungul văii Marelui Rift African ce traversează Etiopia și Kenya fiind descoperite cele mai vechi schelete ale înaintașilor oamenilor de azi.

     Numele Africa a fost introdus în vocabularul vestic de către Romani, care foloseau denumirea Africa terra - "pământul Afri-lor" (plural, sau "Afer" singular) - pentru partea nordică a continentului,provincia Africa, cu capitala la Cartagina, localizată în Tunisia contemporană în nordul Saharei.

     Originea cuvântului Afer poate proveni din:

• feniciană, `afar (praf);
• Afri, un trib - posibil berber - din nordul Africii, în apropiere de Cartagina;
• cuvântul grecesc aphrike (fără frig)
• sau din cuvântul latin aprica (însorit).

     Africa este un continent al contrastelor:

- al pădurii ecuatoriale, luxuriante și de nepătruns, dar și al întinselor pustiuri, în care nu întâlnești, pe zeci și sute de km pătrați, nici un arbore și în care nu cade, ani în șir, nici o picătura de ploaie;

- al unora dintre cele mai mari bogății de pe glob, dar și a celor mai multe țări sărace, cu un nivel de trai al populației necorespunzător;

- continent care se înscrie în aria antropogenezei (cu cele mai vechi fosile cunoscute ale strămoșilor omului) și unde au apărut câteva dintre cele mai vechi și strălucite civilizații ale antichității (egipteană, nubiană, axumită, feniciană, ș.a.), dar și ultimul care a devenit liber, cele mai multe țări africane dobândindu-și independența abia în ultimele decenii ale secolului al-XX-lea.

- continentul care a plătit cel mai scump tribut sclaviei, dar care în prezent are cea mai puternică forță de regenerare, înregistrând cea mai ridicată pondere a tinerilor în totalul populației.

     Africa este singurul continent situat simetric față de Ecuator. După realizarea Canalului Suez, continentul african este înconjurat numai de ape. Țărmurile continentului sunt puțin crestate măsurând circa 28000km.

     Sever Pleniceanu a fost primul român care a ajuns în inima Africii și unul dintre primii europeni care a ajuns în regiunea ecuatorială locuită de pigmei.

     Clujeanul Andrei Mihalca (medic veterinar) a început în 2006 un proiect de vaccinare antirabică a câinilor din regiunile aride ale Africii de Est, împreună cu cehul David Modry.

     

• Deșertul Sahara

     Întinzându-se pe mai mult de o treime din continent, Sahara este cel mai mare deșert din lume, cu aproximativ 9.065.000 km² suprafață totală. Topografia sa include zone pietroase, zone cu dune de nisip și numeroase oceane de nisip. Are înălțimi de la sub 80 de metri sub nivelul mării până la peste 3.350 m în munții Ahaggar și Tibesti. Sahara este împărțit în următoarele regiuni: deșertul libanez, deșertul nubian și deșertul vestic din Egipt, chiar la vest de Nil. Deșertul este lipsit de aproape orice fel de precipitații, singurele zone izolate irigate de râurile subterane ce izvorăsc din Munții Atlas fiind oazele. În est, apa Nilului face pământul fertil pe porțiuni restrânse.

• Deșertul Kalahari

     Are o suprafață de circa 259.000 km²) acoperind mare parte din Botswana, regiunea de SV a Africii de Sud și vestul Namibiei. Pe platoul deșertului se încrucișează șanțuri formate de râurile acum secate și arbori piperniciți. Aici se ridică și câțiva munți cu înălțimi reduse (Karas, Huns). În Africa de Sud, lângă granița cu Namibia se află Parcul Național Kalahari Gemsbok, unde trăiesc grupuri mari de animale sălbatice.

     Bazinul Fluviului Congo, situat în Africa centrală, domină peisajul Republicii Democratice Congo. 

• Bazinul Fluviului Congo în Angola, Camerun, Republica Africa Centrală și Zambia. Bazinul fertil are 3.600.000 km² suprafață și conține aproape 20% din întreaga pădure tropicală. Fluviul Congo este al doilea ca lungime din Africa.

• Munții Atlas

     Acest lanț muntos se întinde din sud-vestul Marocului, de-a lungul coastei mediteraneene până la marginea estică a Tunisiei. Cel mai înalt vârf este Toubkal, în vestul Marocului (4.167 m).

• Fluviul Nil

     Cel mai lung fluviu din lume (curge spre nord), ce izvorășe din ținutul muntos al Africii de SE și se întinde pe 6.693 km, ca în final să se verse în Marea Mediterană.

• Sahel

     Sahel este o întindere mare de pământ ce trece prin nordul Africii, până la marginea sudică a deșertului Sahara. Această regiune de graniță reprezintă trecerea de la zona uscată din nord și zonele tropicale din sud. Nu are prea multe precipitații (12-16 cm pe an) și majoritatea vegetației este o savană cu iarbă și arbuști rari.

• Lacul Albert

     Este cel mai nordic dintre Marile Lacuri ale Africii de Est, toate fiind situate în Marele Rift Estic. Bazinul hidrografic este de origine tectonică.

     Lacul a fost botezat de exploratorul englez Samuel White Baker, cel care l-a descoperit în 1864, pe când căuta izvoarele Nilului, dându-i numele Albert în onoarea prințului-consort al reginei Victoria. Numele reginei fusese dat deja celui mai mare lac african.

     Lacul Albert este situat în Republica Democratică Congo (fosta Zair), la granița cu Uganda. Suprafața: 5347 km². Lungime: 160 km. Latime: pina la 30 km. Adancime maxima: 51 m. Altitudine: 615 m. Volumul de apa: 280 km cubi. Temperatura apei la suprafata: 30 °C. Clima: ecuatoriala. Temperatura medie multianuala: 26 °C. Cantitatea multianuala de precipitatii: 940 mm.

     Cei mai mari afluenti ai lacului: Semliki (care izvoraste din Lacul Edward, situat la sud de Lacul Albert), Nkusi (isi aduna apele de pe teritoriul Ugandei) si Nilul Victoria (ce izvoraste in Lacul Victoria).

     Din Lacul Albert izvoraste Nilul Albert, ce se varsa apoi in Nilul Alb. Nilul Alb primeste din Podisul Etiopiei Nilul Albastru, formind Nilul, cel mai lung fluviu al planetei.

     Lacul Albert ofera conditii optime de viata unei faune bogate, redusa simtitor in ultimele decenii printr-un braconaj nesabuit.

• Lacul Ciad

   Situat in centrul Depresiunii Ciad, un bazin vast din centrul Africii, in locul in care se intilnesc granitele a 4 state: Ciad, Camerun, Nigeria si Niger.

     Suprafata: in medie 1500 km patrati, variind in functie de cantitatea de precipitatii. Nivelul apelor este mai ridicat in decembrie si ianuarie si mai scazut in iulie. Lacul pierde o mare parte din apa prin infiltratie in sol si prin evaporare sub soarele african fierbinte. In ultimele decenii, datorita incalzirii globale a climei, volumul de apa al Lacului Ciad a scazut. Lacul si-a redus atat suprafata cat si adancimea. In prezent, adancimea medie este de 4 m, iar cea maxima este de 10 m. In nord-vest adincimea medie este de numai 1 m, iar in sud, de 6 m. Apa Lacului Ciad provine in proportie de 90% din raul Chari si doar in proportie de 10% direct din precipitatii.

     Lacul Ciad de azi este un rest al unei mari interioare africane care ocupa in urma cu 6000 de ani o suprafata de 400.000 km patrati.

     Lacul este al 4-lea rezervor de apa dulce ca marime din Africa dupa lacurile Victoria, Tanganika si Malawi. In jurul lacului si pe numeroasele insule din partea sa estica traiesc 7 milioane de oameni din triburi cu stiluri de viata si culturi diferite si o fauna bogata: pasari diverse, hipopotami, crocodili, elefanti.

    Clima: tropical-uscata. Temperatura apei: intre 17 °C și 32 °C. Cantitatea de precipitatii medie multianuala este de 200-400 mm, descrescind spre nord.

               Agricultura

     În aproape toate tările din Africa agricultura continuă să fie cea mai importantă activitate economică, în ciuda expansiunii industriei si serviciilor si a importantei din ce în ce mai mari a acestor activităti. Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizând atât tehnici rudimentare, traditionale, cât si tehnici moderne, de mare randament. În Africa există un amestec de forme de proprietate si de sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de conditiile naturale, dar si de cele sociale. Coexistă în acest continent sistemul citemené (agricultura itinerantă) cu plantațiile intensive sau păstoritul nomad cu fermele zootehnice moderne.

     Agricultura însumează aproximativ 1/6 din produsul intern brut al Africii, în timp ce industria însumează cam 1/3 și serviciile in jur de jumătate.

În ciuda faptului că este continentul cu cel mai mare procent din populația activă ocupată în agricultură, Africa nu produce destul pentru a își hrani populația. Motivele sunt multiple, unul din cele mai importante este sporul natural mare, alt motiv este pierderea forței de muncă din agricultură datorată exodului rural, populația fiind atrasă de orașele mari. Exportul de produse agricole nu are prioritate mare și investițiile în tehnologie agricolă modernă lipsesc. Multe țări din Africa trebuie să importe alimente de bază și necesită ajutoare.

     Cele mai importante recolte exportate sunt: de cafea, bumbac, boabe de cacao, arahide, palmieri de ulei, tutun.

     Cerealele sunt mai puțin cultivate în Africa decât în celelalte continente, pentru că cer agrotehnici mai pretențioase. Meiul este cultivat mai ales în Africa mediteraneană nordică și în Sahel, dar productivitatea sa este slabă (200-300 kg/ha). În unele zone a fost înlocuit cu porumbul. Sorgul ocupă areale din Sahel, dar este cultivat și în zonele ecuatoriale și în Câmpia Mozambicului. Porumbul și grâul au o importanță mai redusă în Africa, fiind cultivate cu precădere în zona australă a continentului. Orezul valorifică mai bine câmpiile fluviale și zonele litorale ecuatoriale și tropicale, dar este mai puțin prezent în delte unde ar avea condiții optime de dezvoltare. Accentuarea salinizării solurilor din unele zone de cultură a orezului (Gambia) a determinat reducerea suprafețelor cultivate, viitorul acestei culturi fiind incert. Se prevede extinderea suprafețelor cultivate cu orez in deltele fluviilor Niger si Zambezi. Deosebit de avantajoase se dovedesc a fi deltele fluviului Niger, unde apele prezintă două creșteri de nivel la intervale ce corespund perioadei de maturizare a orezului, favorizând obținerea destul de facilă a două recolte pe an. Eleusina este o cereală bogată în minerale și care se poate stoca și o perioadă de patru ani. Are un areal de răspândire situat mai ales în nordul continentului.

     Dintre plantele cu tuberculi, în Africa se cultivă cu precădere maniocul și ignamele, în timp ce batatele și taro, aduse din America, nu dau rezultate prea bune. Maniocul este tuberculul Africii negre, cultivându-se pe mai bine de 4 milioane hectare. Are o productivitate mare, putând ajunge și la 100 t/ha, dar în mod obișnuit recoltele sunt mai slabe, 10-20 t/ha. Dupa uscare se obține făina numită tapioca. Din 10 tone de manioc recoltate la un hectar cu productivitate redusă se obțin 2,2 tone de tapioca. De pe aceeași suprafață se obțin în mod obișnuit 400-500 kg de porumb, dar un kg de porumb valoreaza nutritiv cât 3,5 kg de tapioca. De la manioc se consumă și frunzele, care sunt mai bogate în proteine decât tuberculii. Este o plantă pretențioasă la regimul termic, nu suportă frigul, dar se cultivă și sub 500 mm și sub 5000 mm precipitații, iar tuberculii se păstrează ușor. Ignamele constituie hrana de bază pentru unele triburi ale Africii negre. Ciclul vegetativ al acestor plante durează zece luni condiționând existența unei singure recolte pe an. Este ușor perisabilă, uneori tuberculii se degradează în sol necesitând recultivarea unor terenuri.

     Palmierul de ulei este cultivat în plantații în Câmpia Mozambicului, pe litoralul Golfului Guineii și în areale disjuncte în cuveta zaireză. Randamentul este slab, 300-400 kg/ha (în Malaysia se obțin 5000 kg/ha).

     Numeroase plante de cultură aparțin focarului abisiniano – yemenit (cafea, varietăți de grâu, mei, orz, eleusină) sau celui ecuatorial african, dar au fost introduse și plante alohtone, care s-au adaptat bine la condițiile climatice africane.

     Sunt cultivați în Africa numeroși alți arbori fructiferi. În zona mediteraneană sunt plantații intensive de plante citrice și de măslin, iar în zonele ecuatoriale și subecuatoriale se cultivă cocotierul, bananierul, mango, avocado, papaya, goyave ș.a. În multe zone ale Africii se practică sistemul monoculturilor pentru export, mai ales de arahide, ananas, cafea, cacao, susan sau mirodenii.

     Africanii utilizează mult pentru alimentație frunzele unor plante: dovleac, amarant, iută, bazelă, batale, manioc, taro, gambo.

     Cu toate că are la dispoziție o diversitate mai mare de plante de cultură, populația rurală africană suferă încă de malnutriție, atât datorită lipsei cantităților necesare de hrană, cât și datorită monoalimentației. Sărăcia țăranului african este determinată de câteva trăsături ale agriculturii practicate în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Practica sistemului citemené, pârlogirea îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de tracțiune, lipsa îngrășămintelor, a surselor de investiții, preponderența femeii în muncile câmpului (la grupul bamenda bărbatul lucrează în agricultură 10 zile pe an, iar femeia 160 zile), lipsa specialiștilor sunt câteva din cauzele care determină obținerea unor randamente agricole slabe, deși efortul fizic este mare. Beneficiile foarte reduse ale țăranilor africani, care formează majoritatea populației active, nu pot susține bugetele statelor prin impozite pe venitul agricol.

     Pe ansamblul Africii un hectar hrănește în medie 3-4 persoane. Depinde și de planta de cultură. Astfel, un hectar cultivat cu manioc poate întreține 15 persoane cu 20 tone tuberculi, în timp ce un hectar cultivat cu mei, cu 500 kg, întreține doar două persoane. În nordul Zambiei, datorită sistemului citemené promovat de triburile lala, densitatea populației nu poate depăși 2,5 loc./km². Se defrișează 24 hectare pentru a asigura cenușa necesară cultivării unui hectar cu eleusină și se obține o recoltă de 3600 kg. Un om are nevoie anual de 270 kg de eleusină, deci 24 hectare hrănesc 13 persoane. Dar această tehnică presupune o pârlogire de 22 de ani și cele 13 persoane au nevoie de fapt de 310 hectare. Dacă se ia in calcul și topografia terenului, suprafața necesară ajunge la 500 de hectare.

     Tehnica cimené presupune efectuarea unor lucrări dificile. Parcela destinată defrișării este aleasă după aspectul vegetației, regimul hidric, aspectul și gustul solului și topografia terenului. Se aplică criteriile de partaj funciar, apoi urmează defrișarea și incendierea resturilor. În cenușa împrăștiată se practică găuri pentru semințe sau tuberculi, cu o simplă săpăligă. Recolta este permanent protejată contra păsărilor, maimuțelor, antilopelor si rozătoarelor. Recoltatul se face manual, treieratul este rudimentar, iar transportul se realizează tot manual.

     Sunt și triburi care utilizează tehnici intensive. Insula Ukala din lacul Victoria are o densitate de 250 loc./km². Cei 74 km² ai insulei hrănesc peste 20.000 de oameni prin culturi duble și chiar cu 5 recolte la doi ani. Există amenajări funciare de tipul îndiguirilor și terasărilor. Se cresc peste 10.000 de bovine, dar nu pentru consumul laptelui, ci pentru utilizarea gunoiului drept îngrășământ. Pe insula vecină, Ukerewe, densitățile sunt mult mai mici deoarece nu se practica sistemul vecinilor din insula Ukala.

     În zonele cu densități mari culturile de câmp sunt, uneori, foarte amestecate, rezultând peisaje rurale puternic antropizate. Astfel, în vestul Ghanei, pe o suprafață de 30 ha, sunt juxtapuse 10 tipuri de peisaje diferite: pădure primară, pădure secundară, zonă proaspăt defrișată, pârloagă, tufișuri, câmpuri cultivate, pădure înmlăștinată, plantații de cacao, plantații abandonate și vatră de sat.

     Agricultura intensivă, de mare randament, se practică doar în Republica Africa de Sud, pe Valea Nilului, parțial în țările Maghrebului și în câteva puncte izolate de pe coasta Guineii sau din estul continentului.

     Sectorul zootehnic ocupa un loc modest în Africa. Se cresc 189 milioane bovine și 205 milioane ovine și caprine, efective mult sub posibilitățile cadrului natural.

     La sud de Sahara există mari densități de mamifere în rezervații (de exemplu, în parcul Serengeti). Africanii preferă vânatul și nu au îmblânzit animale. Cele domestice crescute în prezent au fost introduse de europeni sau de asiatici, deși fondul faunistic al continentului oferă specii care s-ar putea preta la îmblânzire (antilopa eland sau bivolul african).

     În foarte puține zone ale continentului animalele sunt utilizate pentru tracțiune. Carnea și laptele nu intră printre preferințele alimentare ale băștinașilor. La Lomé se consumă 19 kg de carne/an/loc., la Conakry 16 kg, iar la Niamey doar 13 kg. Laptele este și mai puțin agreat, consumându-se numai 2-3 kg/an/loc. Triburile lélé (Kasai) consideră consumul de carne de animal domestic nedemn și cel de lapte și de ouă infect. În aproape toată Africa neagră femeile nu au voie să consume ouă.

     Consumul de calorii in Africa este la nivelul cel mai redus de pe Glob: 2261 cal./zi/loc. Nici porcul nu este un animal agreat, astfel că în întreg continentul se cresc doar 13 milioane porcine.

     În schimb, creșterea vitelor este pentru negri o problemă de prestigiu. Triburile nandi și massai (Kenya), peul (Ciad) sau pendi (Transvaal) au crescători de vite foarte legați afectiv de ele, încât se ajunge uneori la divizarea animalelor sau la practicarea unei tezaurizări în vite și folosirea lor drept mijloc de schimb.

     O activitate destul de rentabilă este și exploatarea animalelor din rezervațiile cu efective mari. Sistemul zootehnic al fermelor moderne, în stil intensiv, este în extindere în Africa de Sud, Kenya, Zambia, Zimbabwe etc.

     Înainte ca Africa să fie colonizată, africanii cultivau și păstoreau fără să se îngrijoreze cu privire la proprietăți. Pământul era împărțit de clanuri, comunități sau grupuri etnice și uneori era împărțit și între grupuri. Un grup putea să cultive o porțiune de pământ pentru o parte a anului, alt grup putea să ducă animalele la păscut pe acel pământ restul anului, după ce culturile au fost strânse. Conceptul de proprietate privată a fost introdus de coloniști, care, în multe zone, au luat cele mai bune terenuri pentru culturi ce urmau să fie exportate. Zonele mai puțin fertile au fost lăsate indigenilor care le cultivau în parcele mici, fragmentate. Acest proces a fost preluat de multe guverne africane care au luat în posesie terenurile comune pentru folos privat, corporativ sau guvernamental. Terenurile mici rămase au fost divizate în fragmente mai mici pentru a fi împărțite la familii. Perioadele în care pământul era lăsat necultivat, esențiale pentru menținerea fertilității solului, s-au redus din ce în ce mai mult pentru că tot pământul disponibil era cultivat. În plus, mulți oameni, nesiguri de viitorul terenurilor, având în vedere că puteau fi confiscate de stat, au început culturile pe termen scurt. Astfel, ei au abandonat practicile tradiționale de rotație a culturilor – cereale care epuizau pământul de resurse și legume care refăceau resursele pământul, plantate una după cealaltă. Multe terenuri au devenit infertile, reducând și mai mult terenurile disponibile pentru cultivare. Aceasta împreună cu seceta periodică au dus la o penurie a alimentelor în mare parte din Africa subsahariană. Multe guverne africane au în vedere necesitatea unei reforme agrare. În unele țări, reforma agrară și proiectele de dezvoltare rurală inițiate imediat după independență au dat fermierilor drepturi asupra terenurilor pe care le lucrau până atunci. Multe guverne africane au recurs la naționalizarea pământurilor declarând ca scop împărțirea mai bună a terenurilor între cei care nu aveau. În unele țări, de exemplu în Etiopia, reforma agrară a fost manipulată în scopuri politice și managementul prost și corupția au dăunat producțiilor agricole. În alte țări, de exemplu în Zimbabwe, cele mai bune terenuri au rămas la coloniștii europeni și nu au fost redistribuite după independență.   Oferta cadrului natural al Africii nu justifică penuria alimentară a acestui continent. Climatul cu favorabilitate ridicată, solurile productive, ca și lipsa marilor proprietăți sunt atú-uri în favoarea agriculturii africane, dar randamentul slab este legat de tehnicile rudimentare utilizate, de unele tradiții restrictive și de ignoranță. Totuși, au fost tendințe încurajatoare pentru agricultura africană la începutul secolului XXI. Cu excepția țărilor care au avut probleme politice în anii '90, mare parte din Africa, inclusiv țările cu populații mari, cum ar fi Nigeria, Ghana, Tanzania și Zimbabwe au avut creșteri impresionante în producția agricolă. Profiturile de pe urma agriculturii au crescut semnificativ în anii '90, întrecându-le pe cele din deceniul precedent. Există temeri cu privire la creșterea demografică, care ar putea depăși creșterea producției agricole dar tendințele actuale indică un scenariu mai optimist pentru rezervele de hrană ale Africii.

    Africa este cel mai vechi teritoriu locuit de pe pământ, rasa umană avându-și originea pe acest continent.  Începând cu secolul 19, dar mai ales pe parcursul secolului 20, diverși antropologi au descoperit fosile și alte dovezi ce atestă prezența în Africa a unor specii umanoide acum 7 milioane de ani. De-a lungul perioadei preistorice, în Africa nu au existat state organizate, continentul fiind locuit de grupuri de vânători/culegători, organizate în structuri tribale, precum Khoi și San (cunoscuți și sub numele de boșimani). Majoritatea urmașilor de azi ai boșimanilor trăiesc în Botswana și Namibia, iar limba vorbită de ei, limba N/U, este considerata cea mai veche limbă ce a supraviețuit până azi.

     Înregistrarea scrisă a istoriei începe în Africa în jurul datei de 3300 î.Hr, odată cu dezvoltarea civilizației egiptene. Alte civilizații puternice ce apar în Africa în această perioadă sunt Imperiul Axumit din Etiopia, regatul Nubian, Cartagina, regatele Sahel-ului (Ghana, Mali, Songhai) și Marele Zimbabwe.

     Primele avanposturi comerciale europene sunt înființate în Africa de catre portughezi începând cu 1482, principalele mărfuri comercializate fiind aurul, fildeșul, mirodeniile și sclavii. Odata cu descoperirea Americii, comerțul cu sclavi ia avânt, această practică barbară fiind abolită abia în secolul XIX.

     Tot atunci începe o cursă febrilă de colonizare a Africii de către națiunile europene, cea mai mare parte a continentului (cu excepția Etiopiei) intrând sub stăpânirea Angliei, Franței, Olandei și a celorlalte puteri coloniale.

     Statele africane încep să-și câștige suveranitatea la mijlocul secolului XX, astfel că azi în Africa se găsesc 52 de state independente, ale căror granițe au fost însă trasate în perioada colonială. 

Polul Nord

Wrote by Victor Carstea in : - English

                                           - Romanian 

      The North Pole , also known as the Geographic North Pole or Terrestrial North Pole , is, subject to the caveats explained below, defined as the point in the northern hemisphere where the Earth 's axis of rotation meets its surface.  
     Polul Nord, de asemenea, cunoscut sub numele de Nord Polul geografica sau terestre Polul Nord, este, sub rezerva limitări a explicat de mai jos, definită ca punctul în emisfera nordică în cazul în care Pamantului axa e de rotaţie întâlneşte suprafaţa sa. It should not be confused with the North Magnetic Pole . Nu ar trebui să fie confundată cu Polul Nord Magnetic .
The North Pole is the northernmost point on Earth, lying diametrically opposite the South Pole . Polul Nord este cel mai nordic punct de pe Pamant, situată diametral opuse Polul Sud . It defines geodetic latitude 90° North, as well as the direction of True North . Aceasta defineşte geodezice latitudine 90 ° nord, precum şi direcţia de Nord Adevărat . At the North Pole all directions point south; all lines of longitude converge there, so its longitude can be defined as any degree value. La Polul Nord toate direcţiile, punctul de sud, toate liniile de longitudine converg acolo, astfel încât longitudine sale pot fi definite ca orice valoare grad.
 
     While the South Pole lies on a continental land mass , the North Pole is located in the middle of the Arctic Ocean amidst waters that are almost permanently covered with constantly shifting sea ice . În timp ce Polul Sud se intinde pe o continental masă teren , Polul Nord este situat în mijlocul Oceanului Arctic în mijlocul apelor, care sunt aproape permanent acoperite cu deplasare in mod constant de gheaţă pe mare . This makes it impractical to construct a permanent station at the North Pole (unlike the South Pole). Acest lucru face imposibil de a construi o staţie permanentă de la Polul Nord (spre deosebire de Polul Sud). However, the Soviet Union , and later Russia , have constructed a number of manned drifting stations , some of which have passed over or very close to the Pole. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică , şi mai târziu Rusia , au construit o serie de staţii disponibilă în derivă , dintre care unele au trecut peste sau foarte aproape de Polul. In recent years, a number of studies have predicted that the North Pole may become seasonally ice-free due to Arctic shrinkage , with timescales varying from a few years to fifty years or more. În ultimii ani, o serie de studii au prezis că Polul Nord ar putea deveni sezonier fără gheaţă, datorită micşorării Arctic , cu termenele variind de la câţiva ani, la cincizeci de ani sau mai mult.
 
     The sea depth at the North Pole has been measured at 4,261 m (13,980 ft). The nearest land is usually said to be Kaffeklubben Island , off the northern coast of Greenland about 700 km (430 mi) away, though some perhaps non-permanent gravel banks lie slightly closer. Adâncimea mării la Polul Nord a fost măsurată la 4261 m (13980 ft).  uscatul cel mai apropiat este, de obicei declarat a fi Kaffeklubben Island , în largul coastei de nord a Groenlandei aproximativ 700 km (430 mi) distanţă, deşi unele, probabil, non-permanent băncilor pietris minciună puţin mai aproape. The nearest permanently inhabited place is Alert in the Qikiqtaaluk Region, Nunavut, Canada, which is located 817 kilometres (508 mi) from the Pole. Cel mai apropiat loc permanent locuit este Alarma în regiunea Qikiqtaaluk, Nunavut, Canada, care este situat la 817 km (508 mi) de la Polul.

     Axei de rotatie a Pamantului - şi, prin urmare, poziţia Polul Nord - a fost de obicei considerat a fi fixe (relativ la suprafaţa Pământului), până când, în secolul al 18-lea, matematicianul Leonhard Euler a prezis ca axa s-ar putea "clătina" uşor . Around the beginning of the 20th century astronomers noticed a small apparent "variation of latitude," as determined for a fixed point on Earth from the observation of stars. În jurul valorii de la începutul secolului 20 astronomi a observat o mică aparent "de variaţie de latitudine," determinate pentru un punct fix de pe Pamant de la observarea stelelor. Part of this variation could be attributed to a wandering of the Pole across the Earth's surface, by a range of a few meters. O parte din această variaţie ar putea fi atribuite la o rătăcire de la Polul pe suprafaţa Pământului, printr-o gamă de câţiva metri. The wandering has several periodic components and an irregular component. Wandering are mai multe componente periodice şi o componentă neregulat. The component with a period of about 435 days is identified with the 8 month wandering predicted by Euler and is now called the Chandler wobble after its discoverer. Componenta cu o perioadă de aproximativ 435 zile este identificat cu luna 8 rătăcitori prezis de către Euler şi se numeşte acum clătina Chandler după descoperitorul ei. The exact point of intersection of the Earth's axis and the Earth's surface, at any given moment, is called the "instantaneous pole", but because of the "wobble" this cannot be used as a definition of a fixed North Pole (or South Pole) when metre-scale precision is required. Punctul exact de intersecţie a axei Pământului şi suprafaţa Pământului, în orice moment dat, este numit "pol instantanee", dar din cauza "oscilaţie" acest lucru nu poate fi folosit ca o definiţie de un polonez fix Nord (sau Polul Sud ), atunci când m-scară de precizie este necesar.       It is desirable to tie the system of Earth coordinates ( latitude , longitude , and elevations or orography ) to fixed landforms. Este de dorit pentru a lega sistemul de Pamant coordonate ( latitudine , longitudine , şi creşteri sau orografia ) la forme de relief fixe. Of course, given plate tectonics and isostasy , there is no system in which all geographic features are fixed. Desigur, având în vedere plăci tectonice şi isostasy , nu există un sistem în care toate caracteristicile geografice sunt fixe. Yet the International Earth Rotation and Reference Systems Service and the International Astronomical Union have defined a framework called the International Terrestrial Reference System . Cu toate acestea, Rotation Pământului internaţional şi sistemelor de servicii de Referinţă şi Uniunea Astronomică Internaţională au definit un cadru numit Sistemul Internaţional de Referinţă terestre .

Transfagarasanul

                                                           (lipsa imagine)

     Daca ar trebui sa spun in cateva cuvinte, atunci Transfagarasanul (DN 7C) este doar drumul care traverseaza muntii Fagaras (cei mai înalti munti ai României - vf. Moldoveanu 2544 metri) si uneste Muntenia de Ardeal.
      Dar de fapt, Transfagarasanul este mai mult de atat. Este drumul care ajunge la cea mai inalta altitudine din Romania, 2042 de metri, in Caldarea Glaciara Balea. Are doua benzi care se intind pe o lungime de 92 de kilometri. Din cauza nenumaratelor serpentine cu masina viteza medie este de cel mult 40 km la ora. Apoi, pe intregul traseu sunt construite 27 de viaducte si poduri si cel mai lung tunel de la Capra la Balea Lac, de 887 de metri, care strabate muntele Paltinul. Aerisirea tunelului se face natural datorita curentilor de aer extrem de puternici. Banda de circulatie prin tunelul neiluminat are doar 6 metri latime si un trotuar de un metru latime.
    Pentru cei care doresc sa se "aventureze" pe Transfagarasan, este recomandat sa o faca din sud spre nord. Cea mai celebra sosea a Romaniei incepe in judetul Arges, in localitatea Arefu (la kilometrul 61 al DN7C ) si se termina in judetul Sibiu, langa localitatea Cartisoara (la intersectia cu DN1). Peisajul este mirific, iar diferentele de nivel si serpentinele se constituie intr-o provocare atat pentru masini cat si pentru soferi. Din pacate, din cauza conditiilor meteorologice, in fiecare an Transfagarasanul este deschis doar cateva luni pe an, incepand in iulie si pana in octombrie.
      Cele mai importante puncte de atractie turistica sunt Lacul si Barajul Vidraru, care este unul dintre cele mai mari din Europa, apoi Cetatea Poienari (construita pe vremea lui Vlad Tepes), Lacul glaciar Balea si Cascada Balea.

           Cum s-a construit
     Transfagarasanul a fost contruit intre 1970 si 1974. Poate ca o sumara prezentare in cifre este dificil de urmarit, dar pentru cei care au rabdarea sa o citeasca, merita spus ca la realizarea celor 92 de kilometri de sosea s-au dislocat circa 3 milioane de tone de roca, s-au facut 830 de lucrari transversale si 290.000 de metri cubi de zidarie. Pentru realizarea tunelului Capra la Balea au fost escavati peste 41.000 metri cubi de roca.
      De asemenea, s-au folosit 20 tone de dinamita, 3.573 tone de ciment, 89 tone de otel beton, 24.000 ancore, 129 tone de plase sudate, 14.200 metri patrati de cofraje, 1.750 metri liniari de tuburi de beton, 4.100 metri liniari de teava, 50 tone de confectii metalice, 6.900 metri cubi de nisip, 6.000 metri cubi de pietris, 3.000 tone de cribluri si 740 de lampi de iluminat.
      Dintre cei care au lucrat la construirea Transfagarasanului, pensionari in acest moment, unii mai povestesc cu cate sacrificii s-a facut soseaua care urca la cer. Inainte nu se puteau trece muntii nici macar cu calul.
      Dar, se spune ca la un moment dat Nicolae Ceausescu, cand inca nu era presedinte al Romaniei, a trecut prin comuna Arefu si i-a venit ideea ca trebuie facuta o sosea care sa taie muntii. In timpul lucrarilor, exact ca si la Vidraru, au murit multi oameni. Din pacate documentele nu au pastrat pentru istorie aceste cifre. Dar cei care au supravietuit spun ca este vorba de sute de jertfe omenesti. Multi dintre cei care au murit nici macar n-au mai fost gasiti prin prapastiile in care au cazut.
      Se spune la construirea tunelului, minerii care se ocupau cu montarea explozibilului se tineau unii de altii, cate 20 - 30, ca sa nu fie luati de vijelie si aruncati in prapastie.
      O poveste care circula din om in om se refera la un calugar pe nume Nectarie. Dupa construirea Transfagarasanului acesta a urcat cu masina, un Trabant, pana la Capra, unde a fost suprins de o avalansa. A lasat masina sub copertina de la Capra iar el s-a aruncat pe zapada, fiind dus de "val".Se spune ca asa a scapat cu viata, in timp ce masina au gasit-o abia dupa 6 luni cand s-a topit zapada.

Polul Sud

     -Cercul Antarctic 

66°33'S

     -Suprafata:

 21,2 mil.km2

     -Cantitati de gheata in Antarctica:

 30 mil.km2

    

     -Ghetari: 

 1,5 mil.km2

          Caracteristici generale

      Al cincilea continent ca mărime, dintre cele sase ale Terrei, Antarctica este cel mai sudic, mai rece, mai indepărtat si mai recent descoperit continent, fiind pentru prima oară detectat la inceputul secolului al XIX-lea.
      Acoperită aproape in totalitate de gheată si fără a avea o populatie umană stabilă, ea inconjoară Polul Sud. La randul său Antarctica este inconjurată de Oceanul Antarctic,intindere de apă creată din zonele de sud ale oceanelor Pacific, Atlantic si Indian, dar fiind considerat un ocean separat de celelalte datorită temperaturii mai scăzute a apei si a salinitătii mai mici. Antarctica detine in jur de 90% din gheata existentă pe Pămant. Banchiza ce înconjoară continentul are aproximativ 29 milioane km cubi de gheată.
      Antarctica nu are rezidenti permanenti, dar un număr mare de guverne isi mentin permanent statiile de cercetare pe continent. Emilio Marcos Palma a fost prima persoană care s-a născut in Antarctica la Baza Esperanza in 1978, părintii lui fiind trimisi acolo impreună cu alte 7 familii.
     Precipitatiile din Antarctica sunt la fel de putine ca in desertul Sahara si este la fel de frig ca pe Marte. La Polul Sud, soarele rasare in jurul datei de 21 septembrie si apune pe 21 martie.
Antarctica detine si recordul temperaturii negative. In anul 1960, la statiunea rusească de cercetare "Vostok" s-au inregistrat -89,2 ⁰C.
      La Polul Sud toate directiile indica nord.
     Cel mai inalt continent este Antarctica (aflat la 2600 m deasupra marii).

          Intindere

      Antarctica, numită astfel pentru a o deosebi de partea opusă a globului - zona arctică - se intinde după paralela de 60 de grade latitudine sudică.
Cel mai apropiat vecin al ei se găseste la 1.000 de km si este America de Sud, urmată de Australia si Africa, la 2.500 si 4.000 de km depărtare.
      Cea mai mare parte a teritoriului său se intinde in emisfera estică, in partea vestică se găseste Peninsula Antarctică, intindere ce apropie continentul de America de Sud. Cel mai inalt varf de pe continent atinge 5.140 m (in masivul Vinson din partea vestică), iar inăltimea sa medie este putin mai mare de 2.000 de metri, ceea ce il face continentul cu cea mai mare inăltime medie.
Antarctica are o suprafată totală de 13.178.000 km pătrati, fiind astfel mai mare decat Europa si Australia.

           

          Clima

      Pozitia pe latitudine si inăltimile ei mari fac din Antarctica cel mai rece continent.
      Cu toate acestea se deosebesc două anotimpuri. In anotimpul rece temperatura in zonele intercontinentale poate scădea sub -80⁰C, în timp ce in anotimpul cald temperatura se poate ridica, in aceleasi zone, pană peste -30 ⁰C.
      In zonele de coastă se poate ajunge, in sezonul cald, la temperatura de inghet (0 ⁰C), dar şi aici valorile negative sunt ridicate în perioada rece.
Antarctica detine si recordul temperaturii negative. In anul 1960, la statiunea rusească de cercetare Vostok s-au inregistrat -89,2 ⁰C.
      Interiorul Antarctica este un desert polar in care bat vanturi moderate ce rareori ating 30 km/h, insă ele se intetesc si devin mai persistente in apropierea coastelor. Vanturi extrem de reci, compuse din aerul aflat in partea inferioară a versantilor abrupti din interiorul regiunilor muntoase, bat spre pantele de gheată mai mici.
      Zona este foarte săracă in precipitatii, un dintre cele mai uscate zone de pe glob, aproximativ 50 mm de precipitatii căzand aici anual. Acestea cresc cu cat ne apropiem de tărm, atingand in zonele apropiate de coastă 200 mm/an. Precipitatiile sunt formate in mare măsură din căderi de zăpadă aduse de cicloni. De obicei ele cad sub formă de zăpadă sau gheată, dar uneori se inregistrează si ploi, în zonele litorale.
     Există mai multe tipuri de climat in Antarctica, toate sunt reci, dar diferă in severitate.
     La fel ca si precipitatiile, climatul se imblanzeste cu cat latitudinea scade. Peninsula Antarctica este zona in care se intalneste clima cea mai blandă, aici temperatura putandu-se situa in timpul sezonului mai cald in jurul valorii de 0  ⁰C.

          Vegetatia

      Acoperită aproape in totalitate de un strat gros de gheată, Antarctica are foarte putin teren disponibil pentru formarea solurilor sau aparitia vegetatiei. Solul existent s-a format in perioada mai recentă a existentei continentului si are un continut organic scăzut, la fel ca si capacitatea de stocare a apei.
Antarctica fiind izolată de alte continente, este foarte greu pentru alte tipuri de vegetatie să se răspandească pe teritoriul ei. Temperatura constant scăzută, vanturile puternice si lipsa umiditătii descurajează alte plante.
      Exceptie fac plantele ce se pot adapta la aceste conditii, fiind capabile să se dezvolte activ numai cateva zile pe an. Acesti factori limitează existenta plantelor in Antarctica numai la cale din Regnul Protista (organisme simple, de obicei unicelulare): alge, licheni si muschi. In Antarctica există numai două specii cunoscute de plante ce infloresc, ele se găsesc în Peninsula Antarctica si insulele din jurul său.
      Continentul nu are un echivalent al tundrei arctice, unde se găsesc o mai mare varietate de plante: cea mai bogată vegetatie a Antarctica poate fi comparată mai mult cu cea din nord, vegetatia săracă a deserturilor polare arctice. Cu toate acestea, petice de vegetatie cresc pe toate stancile neacoperite de gheată, pană la 290 km distantă de Polul Sud. Alge de zăpadă cresc pe zăpadă si pe suprafata ghetii aproape de coastă, in special de-a lungul Peninsulei Antarctice, unde păsările de mare si briza oceanului aduc posibilităti de nutritie.
      Apele antarctice suportă si alte tipuri de vegetatie. Buruieni de apă din zonele de coastă cresc pe si in jurul insulelor, aproape de continent, dar nu pot apărea aici datorită ghetii marine ce rade tărmurile.
In apele reci ale oceanului ce înconjoară Antarctica se găsesc diferite tipuri de alge ce plutesc pe o perioadă scurtă, atat cat să se inmultească pe perioada anotimpului cald, mai ales in zonele unde izvoarele aduc la suprafată ape cu o cantitate nutritivă ridicată. Aceste alge plutitoare sunt o sursă bogată de hrană pentru animalele marine.

          Fauna

      Climatul aspru si sărăcia vegetatiei regiunilor de pămant ale Antarcticii acceptă numai animale microscopice, insecte primitive si alte specii de acest fel ce pot supravietui in solurile umede. Se mai găsesc si alte nevertebrate, săritoare si mici.Cel mai mare animal terestru din Antarctica  poate creste pană la 12 mm. In contrast cu uscatul oceanul contine o mare varietate de animale, toate depinzand, intr-un fel sau altul, de algele ce cresc la suprafata apei. Organismele zooplancton, cum ar fi viermii-săgeată, pestii-jeleu, pestii-larvă, alte larve, stelele de mare se hrănesc cu organisme fitoplancton - alge plutitoare. La randul lor, organismele zooplancton sunt o sursă de hrană pentru pesti si calmari, ambele tipuri abundand in apele antarctice. Acest lant continuă, pestii si calmarii fiind o sursă de hrană pentru foci, balene si păsări de mare, cei mai mari si mai buni prădători ai zonei. In acest Ocean Sudic se hrănesc sapte specii de balene, si opt de delfini; cateva dintre aceste specii intră adanc in banchiză in timpul sezonului cald. Sapte specii de foci respiră in regiunea antarctică, unele pe tărmurile sudice ale insulelor, altele exclusiv in regiunea banchizei. Aproximativ 40 de specii de păsări de apă - incluzând 7 specii de pinguini :
     ( Imperiali, Regali, Adelie, Chinstrap, Rockhopper, Gentoo, Macaroni ), 4 de albatrosi, cormorani, pescărusi s.a. - sunt răspandite in Antarctica, mai ales pe insule si coaste. Multă vreme vanate pentru ulei, marile animale marine joacă un rol important in atragerea oamenilor spre Antarctica. In prezent legile internationale, in vigoare din anii 1960, le protejează.

          Solurile si resursele minerale

      Desi are o intindere destul de mare, Antarctica are solul compus in majoritatea din gheată. In partea sa estică se găseste sub stratul de gheată o masă de pămant aproximativ de mărimea Australiei, in timp ce in zona vestică se află mai multe insule acoperite si unite intre ele. De aceea numai circa 2,4 % din aria Antarcticii este rocă vizibilă, restul aflandu-se sub gheată. Zonele expuse includ varfurile a câtorva lanturi muntoase si ale altor resturi imprăstiate. Se remarcă aici lantul Transantarctic care separă partea de vest a continentului de cea de est. Se mai găsesc si niste văi glaciare, neacoperite de gheată si păstrate uscate de vanturile ce bat din interiorul continentului.
      Numai 2% din zonele de coasta sunt tărmuri stancoase sau zone litorale. Restul tărmului este format din gheata ce se continua si după capătul rocilor continentale. Banchiza ce inconjoară Antarctica, formată cu milioane de ani in urmă, are o grosime medie de 2.160 de metri, in timp ce recordul de grosime atinge 4.700 de metri.Formarea acestei banchize s-a produs prin suprapunerea straturilor de zăpadă căzute si transformarea lor in gheată.
      Solul ce se află sub gheată este format din roci metamorfice, acoperite de sedimente din perioadele geologice Cretacic si Permian. Continand evidente despre păduri tropicale si deserturi ce au precedat mai recenta perioadă de conditii glaciare, aceste straturi reflectă complexitatea climatului istoric al Antarctica. Ceea ce acoperă acum solurile continentului este o uriasă cupolă de gheată ce se ridică de pe coastele acestuia si se ridică intr-un platou inalt de peste 4.000 m, aflat incă in crestere.
      Muntii Transantarctici se intind pe o distantă de 3.500 km de-a lungul flancului vestic al Antarcticii de Est, separand-o pe aceasta de partea de vest a continentului. Acest sir este un masiv stăvilar penetrat de ghetari pentru platoul de gheată al Antarcticii de Est, care, de altfel, contine 2/3 din teritoriul continentului.
      Cativa vulcani activi, printre care si vulcanul Erebus, punctează coasta Antarctica si zonele insulare apropiate. Solul multistratificat al Antarcticii de Vest, afectat si transformat de modificarea structurii geologice, dezvăluie o istorie geologică distinctă a acesteia, mult mai zbuciumată decat cea a părtii de est a continentului.Această multistratificare are la bază un strat din Precambrian, acoperit de sedimente vulcanice din Perioada Carboniferă, si altele din Mezozoic si Tertiar.
     Desi numai aproximativ 1% din solul continentului a fost cercetat pentru minerale, se pare că Antarctica are resurse minerale bogate. Muntii Transantarctici contin resurse considerabile de cărbune, precum si cupru, plumb, zinc, cositor, argint si aur. In muntii din estul Antarctica se mai găsesc insemnate minereuri de fier, alte zăcăminte se mai găsesc si in Peninsula Antarctică. Alte metale prezente pe continent sunt cromul, nichelul si platina. Se crede de asemenea, că există si zăcăminte de petrol si gaze naturale, sub Marea Ross (in sud-vestul continentului).In prezent acest potential mineral al Antarctica nu este utilizat decat de cercetătorii de la statiile de cercetare prezente pe continent.

          Ghetarii polari

      Ghetarii continentali (de calotă) - ocupă suprafete extrem de extinse si au o grosime care uneori depăsec 3 000 m. Acoperă mari arii terestre, indiferent de relief: intregul continent Antarctica si insulele din Oceanul Artic
( Groenlanda, Islanda etc.) si ocupă 98,5 din toată aria hidrosferei.
      In jurul Antarcticii, ghetarii de pe continent se prelungesc mult in apele Oceanului Planetar, formand o platosă relativ unitară, inaltă pană la 90 m, numită banchiză, din care se rup mari blocuri de gheată numite aisberguri, care datorită curentilor de apă oceanici, plutesc in largul oceanului.
      Gheata este plastică si de aceea se miscă prin alunecare, mutandu-se pe fiecare tip de pantă. Deplasarea este lentă, intre 5-150 m pe an, asa că o portiune de gheată de la zona de formare pană la linia de topire are nevoie de un timp indelungat, de la circa 100 ani pană la peste 1 000 ani.

          Aisbergurile

      Aisbergurile sunt parti rupte dintr-un ghetar sau dintr-un bloc de gheata, care plutesc pe apa. Pot avea diferite forme si pot atinge dimensiuni uriase. In 1988, un aisberg de marimea Belgiei a fost intalnit in Antarctica. Aisbergurile se distrug treptat si se topesc cand ajung in ape mai calde, dar chiar si celor mai mici le trebuie doi ani sau trei ani ca sa se topeasca.

          Aurora Australa

      Acest spectacol magnific de culoare are loc datorită materiei expulzate de soare ce interactionează cu campul magnetic terestru. In urma puternicelor explozii solare sunt expulzare in spatiu particule puternic incărcate electric     ( ioni ), ce călătoresc prin spatiu cu viteze ce variază intre 300 si 1 200 km/s. Un nor de astfel de particule formează plasma. Fluxul de plasmă ce vine de la soare este cunoscut sub numele de vant solar. In timp ce vantul solar interactionează cu marginile campului magnetic terestru, unele dintre aceste particule sunt atrase de acesta.
      Ele urmează apoi liniile campului magnetic in jos spre ionosferă, strat atmosferic situat între 60 şi 600 km deasupra scoartei terestre. Cand aceste particule interactionează cu gazele din ionosferă produc acest impresionant spectacol de lumini, numit de noi aurora. Cele produse la Polul Nord se numesc Boreale iar cele de la Polul Sud - Australe.
Gama de culori variază intre rosu, verde, albastru si violet.
Luminile sunt intr-o continuă miscare datorită acestor interactii dintre vantul solar si campul magnetic terestru.
      Vantul solar generează de obicei pană la 1 000 000 megawati de electricitate intr-un astfel de spectacol si acest lucru poate cauza interferente cu liniile electrice, transmisiile radio-TV si comunicatiile prin satelit.
      Prin studiul aurolelor, cercetătorii pot afla multe despre vantul solar, cum afectează aceasta atmosfera si cum poate fi folosită această energie degajată in folosul omenirii.
      In urma observatiilor asupra soarelui, aceste aurore pot fi prezise cu destulă acuratete.
      Aurorele apar in regiunile polare ale globului. In emisfera nordică, zonele in care sunt vizibile se intind tot mai mult spre sud cu cat vantul solar este mai puternic la un moment dat. In mod normal, zonele in care pot fi observate, sunt nordul Finlandei, Scandinavia, toată Canada si nordul SUA, Alaska si Siberia. In timpul furtunilor solare puternice, acestea pot fi vizibile pană in centrul Europei, aurolele putand avand loc la orice oră din zi sau din noapte.

          Mijloace de transport

Singurul port al Antarcticii se afla la statia de cercetare McMurdo. Multe statii de coasta ancoreaza in larg iar de acolo cele necesare se tranporta la tarm cu barci, elicoptere, slepuri. Putine statii au debarcader.
      Aeroporturi nepavate - in total sunt 27.
- Peste 3.047 m: 6
- 2,438 to 3.047 m: 5
- 1,524 to 2.437 m: 1
- 914 to 1.523 m: 9
- Sub 914 m: 6
      Heliporturi - 53

          Turism

In Antarctica opereaza acum numeroase companii de turism, cele mai multe din Marea Britanie, Canada si SUA. Mijloacele de transport folosite in timpul calatoriilor sunt de o mare diversitate: spargatoare de gheata, barci pneumatice, snowmobile, atelaje trase de caini, elicoptere si avioane. Calatorii care se aventureaza mai la sud de Cercul Antarctic au ocazia sa traiasca fie o zi in care Soarele straluceste vreme de 24 de ore neintrerupt (in jurul datei de 21 decembrie), fie o noapte lunga cat o intreaga zi (in jurul datei de 21 iunie).