Polul Sud

     -Cercul Antarctic 

66°33'S

     -Suprafata:

 21,2 mil.km2

     -Cantitati de gheata in Antarctica:

 30 mil.km2

    

     -Ghetari: 

 1,5 mil.km2

          Caracteristici generale

      Al cincilea continent ca mărime, dintre cele sase ale Terrei, Antarctica este cel mai sudic, mai rece, mai indepărtat si mai recent descoperit continent, fiind pentru prima oară detectat la inceputul secolului al XIX-lea.
      Acoperită aproape in totalitate de gheată si fără a avea o populatie umană stabilă, ea inconjoară Polul Sud. La randul său Antarctica este inconjurată de Oceanul Antarctic,intindere de apă creată din zonele de sud ale oceanelor Pacific, Atlantic si Indian, dar fiind considerat un ocean separat de celelalte datorită temperaturii mai scăzute a apei si a salinitătii mai mici. Antarctica detine in jur de 90% din gheata existentă pe Pămant. Banchiza ce înconjoară continentul are aproximativ 29 milioane km cubi de gheată.
      Antarctica nu are rezidenti permanenti, dar un număr mare de guverne isi mentin permanent statiile de cercetare pe continent. Emilio Marcos Palma a fost prima persoană care s-a născut in Antarctica la Baza Esperanza in 1978, părintii lui fiind trimisi acolo impreună cu alte 7 familii.
     Precipitatiile din Antarctica sunt la fel de putine ca in desertul Sahara si este la fel de frig ca pe Marte. La Polul Sud, soarele rasare in jurul datei de 21 septembrie si apune pe 21 martie.
Antarctica detine si recordul temperaturii negative. In anul 1960, la statiunea rusească de cercetare "Vostok" s-au inregistrat -89,2 ⁰C.
      La Polul Sud toate directiile indica nord.
     Cel mai inalt continent este Antarctica (aflat la 2600 m deasupra marii).

          Intindere

      Antarctica, numită astfel pentru a o deosebi de partea opusă a globului - zona arctică - se intinde după paralela de 60 de grade latitudine sudică.
Cel mai apropiat vecin al ei se găseste la 1.000 de km si este America de Sud, urmată de Australia si Africa, la 2.500 si 4.000 de km depărtare.
      Cea mai mare parte a teritoriului său se intinde in emisfera estică, in partea vestică se găseste Peninsula Antarctică, intindere ce apropie continentul de America de Sud. Cel mai inalt varf de pe continent atinge 5.140 m (in masivul Vinson din partea vestică), iar inăltimea sa medie este putin mai mare de 2.000 de metri, ceea ce il face continentul cu cea mai mare inăltime medie.
Antarctica are o suprafată totală de 13.178.000 km pătrati, fiind astfel mai mare decat Europa si Australia.

           

          Clima

      Pozitia pe latitudine si inăltimile ei mari fac din Antarctica cel mai rece continent.
      Cu toate acestea se deosebesc două anotimpuri. In anotimpul rece temperatura in zonele intercontinentale poate scădea sub -80⁰C, în timp ce in anotimpul cald temperatura se poate ridica, in aceleasi zone, pană peste -30 ⁰C.
      In zonele de coastă se poate ajunge, in sezonul cald, la temperatura de inghet (0 ⁰C), dar şi aici valorile negative sunt ridicate în perioada rece.
Antarctica detine si recordul temperaturii negative. In anul 1960, la statiunea rusească de cercetare Vostok s-au inregistrat -89,2 ⁰C.
      Interiorul Antarctica este un desert polar in care bat vanturi moderate ce rareori ating 30 km/h, insă ele se intetesc si devin mai persistente in apropierea coastelor. Vanturi extrem de reci, compuse din aerul aflat in partea inferioară a versantilor abrupti din interiorul regiunilor muntoase, bat spre pantele de gheată mai mici.
      Zona este foarte săracă in precipitatii, un dintre cele mai uscate zone de pe glob, aproximativ 50 mm de precipitatii căzand aici anual. Acestea cresc cu cat ne apropiem de tărm, atingand in zonele apropiate de coastă 200 mm/an. Precipitatiile sunt formate in mare măsură din căderi de zăpadă aduse de cicloni. De obicei ele cad sub formă de zăpadă sau gheată, dar uneori se inregistrează si ploi, în zonele litorale.
     Există mai multe tipuri de climat in Antarctica, toate sunt reci, dar diferă in severitate.
     La fel ca si precipitatiile, climatul se imblanzeste cu cat latitudinea scade. Peninsula Antarctica este zona in care se intalneste clima cea mai blandă, aici temperatura putandu-se situa in timpul sezonului mai cald in jurul valorii de 0  ⁰C.

          Vegetatia

      Acoperită aproape in totalitate de un strat gros de gheată, Antarctica are foarte putin teren disponibil pentru formarea solurilor sau aparitia vegetatiei. Solul existent s-a format in perioada mai recentă a existentei continentului si are un continut organic scăzut, la fel ca si capacitatea de stocare a apei.
Antarctica fiind izolată de alte continente, este foarte greu pentru alte tipuri de vegetatie să se răspandească pe teritoriul ei. Temperatura constant scăzută, vanturile puternice si lipsa umiditătii descurajează alte plante.
      Exceptie fac plantele ce se pot adapta la aceste conditii, fiind capabile să se dezvolte activ numai cateva zile pe an. Acesti factori limitează existenta plantelor in Antarctica numai la cale din Regnul Protista (organisme simple, de obicei unicelulare): alge, licheni si muschi. In Antarctica există numai două specii cunoscute de plante ce infloresc, ele se găsesc în Peninsula Antarctica si insulele din jurul său.
      Continentul nu are un echivalent al tundrei arctice, unde se găsesc o mai mare varietate de plante: cea mai bogată vegetatie a Antarctica poate fi comparată mai mult cu cea din nord, vegetatia săracă a deserturilor polare arctice. Cu toate acestea, petice de vegetatie cresc pe toate stancile neacoperite de gheată, pană la 290 km distantă de Polul Sud. Alge de zăpadă cresc pe zăpadă si pe suprafata ghetii aproape de coastă, in special de-a lungul Peninsulei Antarctice, unde păsările de mare si briza oceanului aduc posibilităti de nutritie.
      Apele antarctice suportă si alte tipuri de vegetatie. Buruieni de apă din zonele de coastă cresc pe si in jurul insulelor, aproape de continent, dar nu pot apărea aici datorită ghetii marine ce rade tărmurile.
In apele reci ale oceanului ce înconjoară Antarctica se găsesc diferite tipuri de alge ce plutesc pe o perioadă scurtă, atat cat să se inmultească pe perioada anotimpului cald, mai ales in zonele unde izvoarele aduc la suprafată ape cu o cantitate nutritivă ridicată. Aceste alge plutitoare sunt o sursă bogată de hrană pentru animalele marine.

          Fauna

      Climatul aspru si sărăcia vegetatiei regiunilor de pămant ale Antarcticii acceptă numai animale microscopice, insecte primitive si alte specii de acest fel ce pot supravietui in solurile umede. Se mai găsesc si alte nevertebrate, săritoare si mici.Cel mai mare animal terestru din Antarctica  poate creste pană la 12 mm. In contrast cu uscatul oceanul contine o mare varietate de animale, toate depinzand, intr-un fel sau altul, de algele ce cresc la suprafata apei. Organismele zooplancton, cum ar fi viermii-săgeată, pestii-jeleu, pestii-larvă, alte larve, stelele de mare se hrănesc cu organisme fitoplancton - alge plutitoare. La randul lor, organismele zooplancton sunt o sursă de hrană pentru pesti si calmari, ambele tipuri abundand in apele antarctice. Acest lant continuă, pestii si calmarii fiind o sursă de hrană pentru foci, balene si păsări de mare, cei mai mari si mai buni prădători ai zonei. In acest Ocean Sudic se hrănesc sapte specii de balene, si opt de delfini; cateva dintre aceste specii intră adanc in banchiză in timpul sezonului cald. Sapte specii de foci respiră in regiunea antarctică, unele pe tărmurile sudice ale insulelor, altele exclusiv in regiunea banchizei. Aproximativ 40 de specii de păsări de apă - incluzând 7 specii de pinguini :
     ( Imperiali, Regali, Adelie, Chinstrap, Rockhopper, Gentoo, Macaroni ), 4 de albatrosi, cormorani, pescărusi s.a. - sunt răspandite in Antarctica, mai ales pe insule si coaste. Multă vreme vanate pentru ulei, marile animale marine joacă un rol important in atragerea oamenilor spre Antarctica. In prezent legile internationale, in vigoare din anii 1960, le protejează.

          Solurile si resursele minerale

      Desi are o intindere destul de mare, Antarctica are solul compus in majoritatea din gheată. In partea sa estică se găseste sub stratul de gheată o masă de pămant aproximativ de mărimea Australiei, in timp ce in zona vestică se află mai multe insule acoperite si unite intre ele. De aceea numai circa 2,4 % din aria Antarcticii este rocă vizibilă, restul aflandu-se sub gheată. Zonele expuse includ varfurile a câtorva lanturi muntoase si ale altor resturi imprăstiate. Se remarcă aici lantul Transantarctic care separă partea de vest a continentului de cea de est. Se mai găsesc si niste văi glaciare, neacoperite de gheată si păstrate uscate de vanturile ce bat din interiorul continentului.
      Numai 2% din zonele de coasta sunt tărmuri stancoase sau zone litorale. Restul tărmului este format din gheata ce se continua si după capătul rocilor continentale. Banchiza ce inconjoară Antarctica, formată cu milioane de ani in urmă, are o grosime medie de 2.160 de metri, in timp ce recordul de grosime atinge 4.700 de metri.Formarea acestei banchize s-a produs prin suprapunerea straturilor de zăpadă căzute si transformarea lor in gheată.
      Solul ce se află sub gheată este format din roci metamorfice, acoperite de sedimente din perioadele geologice Cretacic si Permian. Continand evidente despre păduri tropicale si deserturi ce au precedat mai recenta perioadă de conditii glaciare, aceste straturi reflectă complexitatea climatului istoric al Antarctica. Ceea ce acoperă acum solurile continentului este o uriasă cupolă de gheată ce se ridică de pe coastele acestuia si se ridică intr-un platou inalt de peste 4.000 m, aflat incă in crestere.
      Muntii Transantarctici se intind pe o distantă de 3.500 km de-a lungul flancului vestic al Antarcticii de Est, separand-o pe aceasta de partea de vest a continentului. Acest sir este un masiv stăvilar penetrat de ghetari pentru platoul de gheată al Antarcticii de Est, care, de altfel, contine 2/3 din teritoriul continentului.
      Cativa vulcani activi, printre care si vulcanul Erebus, punctează coasta Antarctica si zonele insulare apropiate. Solul multistratificat al Antarcticii de Vest, afectat si transformat de modificarea structurii geologice, dezvăluie o istorie geologică distinctă a acesteia, mult mai zbuciumată decat cea a părtii de est a continentului.Această multistratificare are la bază un strat din Precambrian, acoperit de sedimente vulcanice din Perioada Carboniferă, si altele din Mezozoic si Tertiar.
     Desi numai aproximativ 1% din solul continentului a fost cercetat pentru minerale, se pare că Antarctica are resurse minerale bogate. Muntii Transantarctici contin resurse considerabile de cărbune, precum si cupru, plumb, zinc, cositor, argint si aur. In muntii din estul Antarctica se mai găsesc insemnate minereuri de fier, alte zăcăminte se mai găsesc si in Peninsula Antarctică. Alte metale prezente pe continent sunt cromul, nichelul si platina. Se crede de asemenea, că există si zăcăminte de petrol si gaze naturale, sub Marea Ross (in sud-vestul continentului).In prezent acest potential mineral al Antarctica nu este utilizat decat de cercetătorii de la statiile de cercetare prezente pe continent.

          Ghetarii polari

      Ghetarii continentali (de calotă) - ocupă suprafete extrem de extinse si au o grosime care uneori depăsec 3 000 m. Acoperă mari arii terestre, indiferent de relief: intregul continent Antarctica si insulele din Oceanul Artic
( Groenlanda, Islanda etc.) si ocupă 98,5 din toată aria hidrosferei.
      In jurul Antarcticii, ghetarii de pe continent se prelungesc mult in apele Oceanului Planetar, formand o platosă relativ unitară, inaltă pană la 90 m, numită banchiză, din care se rup mari blocuri de gheată numite aisberguri, care datorită curentilor de apă oceanici, plutesc in largul oceanului.
      Gheata este plastică si de aceea se miscă prin alunecare, mutandu-se pe fiecare tip de pantă. Deplasarea este lentă, intre 5-150 m pe an, asa că o portiune de gheată de la zona de formare pană la linia de topire are nevoie de un timp indelungat, de la circa 100 ani pană la peste 1 000 ani.

          Aisbergurile

      Aisbergurile sunt parti rupte dintr-un ghetar sau dintr-un bloc de gheata, care plutesc pe apa. Pot avea diferite forme si pot atinge dimensiuni uriase. In 1988, un aisberg de marimea Belgiei a fost intalnit in Antarctica. Aisbergurile se distrug treptat si se topesc cand ajung in ape mai calde, dar chiar si celor mai mici le trebuie doi ani sau trei ani ca sa se topeasca.

          Aurora Australa

      Acest spectacol magnific de culoare are loc datorită materiei expulzate de soare ce interactionează cu campul magnetic terestru. In urma puternicelor explozii solare sunt expulzare in spatiu particule puternic incărcate electric     ( ioni ), ce călătoresc prin spatiu cu viteze ce variază intre 300 si 1 200 km/s. Un nor de astfel de particule formează plasma. Fluxul de plasmă ce vine de la soare este cunoscut sub numele de vant solar. In timp ce vantul solar interactionează cu marginile campului magnetic terestru, unele dintre aceste particule sunt atrase de acesta.
      Ele urmează apoi liniile campului magnetic in jos spre ionosferă, strat atmosferic situat între 60 şi 600 km deasupra scoartei terestre. Cand aceste particule interactionează cu gazele din ionosferă produc acest impresionant spectacol de lumini, numit de noi aurora. Cele produse la Polul Nord se numesc Boreale iar cele de la Polul Sud - Australe.
Gama de culori variază intre rosu, verde, albastru si violet.
Luminile sunt intr-o continuă miscare datorită acestor interactii dintre vantul solar si campul magnetic terestru.
      Vantul solar generează de obicei pană la 1 000 000 megawati de electricitate intr-un astfel de spectacol si acest lucru poate cauza interferente cu liniile electrice, transmisiile radio-TV si comunicatiile prin satelit.
      Prin studiul aurolelor, cercetătorii pot afla multe despre vantul solar, cum afectează aceasta atmosfera si cum poate fi folosită această energie degajată in folosul omenirii.
      In urma observatiilor asupra soarelui, aceste aurore pot fi prezise cu destulă acuratete.
      Aurorele apar in regiunile polare ale globului. In emisfera nordică, zonele in care sunt vizibile se intind tot mai mult spre sud cu cat vantul solar este mai puternic la un moment dat. In mod normal, zonele in care pot fi observate, sunt nordul Finlandei, Scandinavia, toată Canada si nordul SUA, Alaska si Siberia. In timpul furtunilor solare puternice, acestea pot fi vizibile pană in centrul Europei, aurolele putand avand loc la orice oră din zi sau din noapte.

          Mijloace de transport

Singurul port al Antarcticii se afla la statia de cercetare McMurdo. Multe statii de coasta ancoreaza in larg iar de acolo cele necesare se tranporta la tarm cu barci, elicoptere, slepuri. Putine statii au debarcader.
      Aeroporturi nepavate - in total sunt 27.
- Peste 3.047 m: 6
- 2,438 to 3.047 m: 5
- 1,524 to 2.437 m: 1
- 914 to 1.523 m: 9
- Sub 914 m: 6
      Heliporturi - 53

          Turism

In Antarctica opereaza acum numeroase companii de turism, cele mai multe din Marea Britanie, Canada si SUA. Mijloacele de transport folosite in timpul calatoriilor sunt de o mare diversitate: spargatoare de gheata, barci pneumatice, snowmobile, atelaje trase de caini, elicoptere si avioane. Calatorii care se aventureaza mai la sud de Cercul Antarctic au ocazia sa traiasca fie o zi in care Soarele straluceste vreme de 24 de ore neintrerupt (in jurul datei de 21 decembrie), fie o noapte lunga cat o intreaga zi (in jurul datei de 21 iunie).

Luna

     Luna este singurul satelit natural al Pământului. Numele de "lună" se aplică uneori şi sateliţilor altor planete din sistemul nostru solar. Vârsta Lunii este de aproximativ 4,60 miliarde de ani.

     Luna are o rază medie de 1.737 km, de 4 ori mai mică decât a Pământului, şi orbitează în jurul acestuia la o distanţă medie de 384.403 km; pentru a ajunge pe Pământ lumina Lunii are nevoie de ceva mai mult decât o secundă. Viteza medie pe orbită este de 3.700 km/h. Atracţia gravitaţională la suprafaţa Lunii este de 6 ori mai slabă decât cea terestră.

     Luna realizează o rotaţie în jurul Pământului în aproximativ 4 săptămâni, aceasta fiind luna pământească (27 zile, 7 ore, 43 min şi 11,6 sec). În acest interval fazele Lunii sunt: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar; ele se repetă în 29 zile 12 h 44 min 2,8 s (durată numită o lună lunară). Masa satelitului nostru este de 7,35 × 10²² kg, de 81 de ori mai mică decât masa Pământului, densitatea medie este de 3.400 kg/m³, iar excentricitatea orbitală este de 0,0549.

     Perioada de rotaţie a Lunii este egală cu cea de revoluţie în jurul Pământului, astfel încât Luna ne arată mereu aceeaşi faţă. Mai exact însă, dacă se iau în considerare fluctuaţiile orbitei lunare şi posibilitatea de a observa acest satelit din diferite locaţii de pe Pământ, suprafaţa vizibilă este ceva mai mare decât jumătate, şi anume de 59%.

     Luna este al doilea obiect ceresc ca strălucire (magnitudine aparentă), după Soare. De asemenea, Luna şi Soarele au aproximativ acelaşi diametru angular, lucru ce face posibile eclipsele solare totale.

     Suprafaţa Lunii este acoperită de cratere. Ele s-au format în urma impactului unor meteoriţi uriaşi şi asteroizi mici cu Luna, cel mai probabil în vremurile de la începutul istoriei Lunii, pe când sistemul solar era plin de asemenea fragmente. Cel mai mare crater se numeşte Bailly, are o lungime de 295 km şi adâncime de 3.960 m.  De asemenea mai este vizibil şi un vechi relief vulcanic (cratere de origine vulcanică), rămas din vremurile apropiate de formarea satelitului Pământului; acest relief vulcanic ţine de formaţiunile vizibile cum ar fi "mările" (numele acesta a fost dat de observatorii din antichitate, care credeau că petele negre de pe suprafaţa Lunii sunt mări şi oceane adevărate, iar părţile luminoase sunt continente), "văile" etc. Cea mai mare şi mai cunoscută mare a Lunii este Mare Imbrium (Marea Ploilor), care are o lungime de 1.200 km. Cei mai înalţi munţi se află lângă Polul Sud al Lunii şi au o înălţime de aproximativ 6.100 m, înălţime comparabilă cu Himalaya pe Pământ.

     O dată cu înaintarea Lunii pe orbită, partea luminată a suprafeţei ei vizibilă de pe Pământ se modifică.

     Aceste faze ale Lunii încep cu "luna nouă" când se vede doar un corn foarte subţire, cu forma curburii literei D. Această zonă luminoasă creşte în decursul zilelor până vedem toată "luna plină", apoi ea descreşte - spre cealaltă parte; ciclul se încheie cu 3 zile în care Luna e complet întunecată.

     Durata ciclului complet al fazelor lunii se numeşte "lună sinodică" şi este de aproximativ 29,5 zile. Datorită mişcării de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, luna sinodică este mai lungă decât "luna siderală" (perioada de revoluţie a Lunii în jurul Pământului, raportată la stele), similar cu modul în care ziua solară este mai lungă decât ziua siderală.

     Luna are o structură stratificată, similară cu a Pământului, şi este constituită din aceleaşi elemente chimice, însă în proporţii diferite. Tipurile de roci lunare sunt: roci vulcanice provenite din erupţiile provocate de ciocnirile cu meteoriţi, bogate în calciu de la începuturile formării Lunii; şi conglomerate de roci numite brecii. În colţurile întunecate ale craterelor a fost recent descoperită "gheaţă de suprafaţă", lângă Polul Sud al Lunii.

Soarele

     Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Pământul, toate celelalte planete, asteroizii, meteoriţii, cometele precum şi cantităţile enorme de praf interplanetar orbitează în jurul Soarelui, care totuşi, prin mărimea sa, conţine mai mult de 99% din masa întregului sistem solar. Energia provenită de la Soare (sub forma luminii, căldurii ş.a.) face posibilă întreaga viaţă de pe Pământ, de ex. prin fotosinteză, iar prin intermediul căldurii şi clima favorabilă.

     În cadrul discuţiilor dintre cercetători, Soarele este desemnat uneori şi prin numele său latin Sol, sau grecesc Helios. Simbolul său astrologic este un cerc cu un punct în centru:  Unele popoare din antichitate îl considerau ca fiind o planetă.

     Conform cercetărilor actuale, vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani, şi el se află pe la jumătatea ciclului principal al evoluţiei, în care în miezul său hidrogenul se transformă în heliu prin fuziune nucleară. În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt convertite în energie în nucleul soarelui, generându-se astfel neutrino şi radiaţie solară.

     Conform cunoştinţelor actuale, în decursul următorilor aproximativ 5 miliarde de ani Soarele se va transforma într-o gigantă roşie şi apoi într-o pitică albă, în cursul acestui proces dând naştere la o nebuloasă planetară. În cele din urmă îşi va epuiza hidrogenul şi atunci va trece prin schimbari radicale, întâlnite des în lumea stelelor, care vor conduce printre altele şi la distrugerea totală a Pământului. Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de efecte cunoscute sub numele generic de activitate solară, incluzând petele pe suprafaţa acestuia, erupţiile solare şi variaţii ale vântului solar, care dispersează materie din componenţa Soarelui în tot sistemul solar şi chiar şi dincolo de el. Efectele activităţii solare asupra Pământului includ formarea aurorei boreale, la latitudini nordice medii spre mari, precum şi afectarea comunicaţiilor radio şi a reţelelor de energie electrică. Se consideră că activitatea solară a jucat un rol foarte important în evoluţia sistemului solar şi că ea influenţează puternic structura atmosferei exterioare a Pământului.

     Deşi este cea mai apropiată stea de Pământ şi a fost intens studiată, multe întrebări legate de Soare nu şi-au găsit încă răspuns; ca de exemplu, de ce atmosfera exterioară a Soarelui are o temperatură de peste un milion Kelvin, în timp ce suprafaţa vizibilă (fotosfera) are o temperatură de "doar" aproximativ 6.000 K.

     Investigaţiile curente legate de activitatea Soarelui includ cercetări asupra ciclului regulat al petelor solare, originea şi natura fizică a protuberanţelor solare, interacţiunea magnetică dintre cromosferă şi coroană, precum şi originea vântului solar.

     Hidrogenul reprezintă aproximativ 74% din masa Soarelui, heliul 25%, iar restul este constituit din cantităţi mici de elemente mai grele. Datorită acestei compoziţii şi a temperaturilor ridicate, pe Soare nu există o crustă (scoarţă) solidă, şi nici materie în stare lichidă, toată materia solară fiind în întregime în stare de plasmă şi gazoasă.

     Soarele face parte din clasa spectrală G2V. "G2" înseamnă că

• temperatura la suprafaţă este de aproximativ 5.500 K (de aici rezultând culoarea sa galbenă-portocalie),
• iar spectrul său conţine linii de metale ionizate şi neutre precum şi foarte slabe linii de hidrogen.

     Sufixul "V" indică apartenenţa Soarelui la grupul majoritar al stelelor aflate în faza principală. Aceasta înseamnă că îşi generează energia prin fuziunea nucleară a nucleelor de hidrogen în heliu, şi că se află în echilibru hidrostatic, adică nici nu se contractă nici nu se dilată. Numai în galaxia noatră sunt mai mult de 100 de milioane de stele din clasa G2. Datorită distribuţiei logaritmice a mărimii stelelor, Soarele este de fapt mai strălucitor decât 85% din stelele galaxiei, majoritatea acestora fiind pitice roşii.

     Faza principală a existenţei Soarelui va dura în total aproximativ 10 miliarde de ani. Vârsta actuală, determinată folosind modele computerizate ale evoluţiei stelelor şi nucleocosmocronologia, se consideră a fi de aproximativ 4,57 miliarde de ani. Soarele orbitează în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, la o distanţă de 25-28 de mii de ani lumină de acesta, realizând o revoluţie completă în circa 225-250 de milioane de ani. Viteza orbitală este de 220 km/s, adică un an-lumină la fiecare 1.400 de ani, sau o UA la fiecare 8 zile.

     Soarele este o stea din a treia generaţie, a cărei formare este posibil să fi fost declanşată de undele de şoc ale unei supernove aflate în vecinătate. Acest fapt este sugerat de prezenţa în abundenţă în sistemul nostru solar a metalelor grele cum ar fi aurul şi uraniul; cea mai plauzibilă explicaţie a provenienţei acestora fiind reacţiile nucleare dintr-o supernova sau transmutaţiile prin absobţia de neutroni din interiorul unei stele masive de generaţia a doua.

     Masa Soarelui este insuficientă pentru a genera explozia într-o supernovă, în schimb, în 4-5 miliarde de ani, el va intra în faza de gigantă roşie, straturile exterioare urmând să se extindă, în timp ce hidrogenul din centru va fi consumat, iar miezul se va contracta şi încălzi. Fuziunea heliului va începe când temperatura în centru va ajunge la 3×10⁸ K. Deşi probabil expansiunea straturilor exterioare ale Soarelui va atinge actuala traiectorie a Pământului, cercetări recente sugerează că în faza premergătoare, datorită pierderii de masă, orbita Pământului va fi împinsă mai departe, prevenind astfel înghiţirea Pământului (totuşi atmosfera Pământului se va evapora şi împrăştia).

     

Geneza si evolutia Sistemului Solar

     Formarea şi evoluţia sistemului solar este estimată că ar fi început acum 4,55 - 4,56 miliarde ani în urmă, prin colapsul gravitaţional al unei mici părţi dintr-un uriaş nor molecular. Cea mai mare parte din materia apărută în urma colapsului s-a adunat în centru, formând Soarele, în timp ce restul materiei s-a aplatizat sub forma unui disc protoplanetar din care s-au format planetele, sateliţii, asteroizii şi alte mici corpuri cereşti din Sistemul Solar.

     Acest model larg acceptat de apariţie , cunoscut sub numele de ipoteza nebulară, a fost dezvoltat pentru prima oară în secolul al XVIII-lea de Emanuel Swedenborg, Immanuel Kant şi Pierre-Simon Laplace. Dezvoltarea ulterioară a acestui concept a interacţionat cu o varietate de discipline ştiinţifice, inclusiv astronomie, fizica, geologie şi planetologie. Începând cu epoca cuceririi spaţiului cosmic din anii 1950 şi odată cu descoperirea planetelor extrasolare în anii 1990, ambele modele au fost contestate şi reformulate astfel încât să se ţină seama de noile observaţii.

     Ipoteza nebulară susţine că sistemul solar s-a format din colapsul gravitaţional al unui fragment dintr-un nor molecular gigant. Norul avea o mărime de 20 pc, în timp ce fragmentele aveau aproximativ 1 pc (câţiva ani lumină) . Colapsul în continuare al fragmentelor a dus la formarea unui miez dens cu mărimea de 0,01 - 0,1 pc (2.000 - 20.000 UA). Unul dintre aceste fragmente în colaps (cunoscut sub numele de nebuloasa presolară) ar fi format ceea ce a devenit Sistemul Solar. Compoziţia din această regiune, cu o masă puţin peste cea a Soarelui a fost aproximativ aceeaşi cu cea a Soarelui de astăzi, cu hidrogen, împreună cu heliu si urme de litiu produse de nucleosinteza Big Bang-ului, formând aproximativ 98% din masa acestuia. Restul de 2% din masă a constat în elemente mai grele care au fost create de nucleosinteza din generaţiile anterioare de stele. În viaţă târzie a acestor stele, au ejectat elemente mai grele în mediul interstelar.

     Despre planetele diferite din Sistemul Solar se crede ca s-au format din nebuloasa solară, nor în formă de disc format din gaze şi praf ramase de la formarea Soarelui. Metoda acceptată în momentul actual prin care planetele s-au format este cunoscut sub numele de acreţie , în care planetele au început sub formă de boabe de praf pe orbită în jurul protostelei centrale. Prin contact direct, aceste boabe s-au format în pâlcuri de până la 200 metri în diametru, care, la rândul său, s-au ciocnit pentru a forma corpuri mai mari, (planetezimale), de ~ 10 km în diametru. Acestea au crescut treptat în continuare, prin coliziuni, cu câţiva centimetri pe an pe parcursul următoarelor câteva milioane de ani.

"Coliziunea" cu galaxia Andromeda

     

Vulcanul Eyjafjallajökull

     Eyjafjallajökull (în traducere „gheţar muntos insular”) este un gheţar, al cincilea ca mărime din Islanda. Gheţarul care acoperă muntele vulcanic Guðnasteinn este amplasat la vest de gheţarul Mýrdalsjökull pe coasta de sud-vest a Islandei şi are înălţimea de 1666 m. Prin erupţia vulcanului de sub Eyjafjallajökull din aprilie 2010, norul de cenuşă vulcanică a paralizat circulaţia aeriană în aproape toată Europa.

     Vulcanul de sub gheţar se numeşte Guðnasteinn  deşi adeseori se face referire la acest vulcan în mod impropriu prin numele gheţarului Eyjafjallajökull. Vulcanul Guðnasteinn aparţine de zona vulcanică de sud a Islandei. El este considerat de majoritatea vulcanologilor un stratovulcan. Caldera vulcanului are un diametru de 3–4 km. Craterele prezintă câteva crăpături cu lungimi de peste 30 km, orientate est-vest, ce emană căldură.

     Vârsta rocilor înconjurătoare vulcanului este apreciată la 700.000–800.000 ani. Acestea sunt, în majoritate, compuse din bazalt de tranziţie, ca de exemplu dacitul.

Guðnasteinn este un vulcan care a erupt deja în urmă cu 800.000 de ani, erupţii mai cunoscute fiind în anul 870 şi 2010, cu toate că nu face parte din grupa vulcanilor cu activitate deosebită din Islanda.

     Erupţia din anul 2010 a început înainte de miezul nopţii la data de 20 martie 2010. Locul erupţiei nu era din craterul principal al vulcanului Guðnasteinn, ci dintr-o crăpătură pe versantul estic al vulcanului, situat în aproapierea trecătorii Fimmvörðuháls dintre gheţarii Eyjafjallajökull (muntele Guðnasteinn) şi Mýrdalsjökull (Muntele Katla). Regiunea învecinată, Fljótshlíð, şi coasta islandeză de sud dintre Hvolsvöllur şi Vík í Mýrdal, cu circa 500 de locuitori, au fost evacuate. Apropierea erupţiei vulcanice a fost semnalată de câteva cutremure mai slabe, care aveau centrul sub vulcan la o adâncime de 10 km. Deja la începutul lunii februarie a aceluiaşi an, a fost măsurată în zonă, de către centrul meteorologic al Universităţii din Islanda, o activare a mişcărilor seismice.         Concomitent s-a observat o deformare, cu o ridicare de 15 cm a scoarţei terestre, cauzată de activarea vulcanică din adâncime.