1 an de blogger !

     Pentru aceasta sarbatoare , am decis sa fac un articol despre Continentul Negru , Africa ...

     Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra și cel mai populat după Asia. În Africa se găsește Nilul, cel mai lung fluviu din lume și Sahara, cel mai mare deșert din lume. Cel mai înalt punct al continentului este Muntele Kilimanjaro din Tanzania (5.895 m), iar cel mai jos punct este lacul Assal situat în micuța țară Djibouti (156 m sub nivelul mării). Africa are o suprafață de 30,244,050 km² incluzând și insulele adiacente, ocupă 20,3% din suprafața terestră a planetei. Cu peste 800 de milioane de locuitori în 54 de țări, Africa este gazdă a unei șeptimi din populația totală de pe glob.
     În Africa își are originea rasa umană, de-a lungul văii Marelui Rift African ce traversează Etiopia și Kenya fiind descoperite cele mai vechi schelete ale înaintașilor oamenilor de azi.

     Numele Africa a fost introdus în vocabularul vestic de către Romani, care foloseau denumirea Africa terra - "pământul Afri-lor" (plural, sau "Afer" singular) - pentru partea nordică a continentului,provincia Africa, cu capitala la Cartagina, localizată în Tunisia contemporană în nordul Saharei.

     Originea cuvântului Afer poate proveni din:

• feniciană, `afar (praf);
• Afri, un trib - posibil berber - din nordul Africii, în apropiere de Cartagina;
• cuvântul grecesc aphrike (fără frig)
• sau din cuvântul latin aprica (însorit).

     Africa este un continent al contrastelor:

- al pădurii ecuatoriale, luxuriante și de nepătruns, dar și al întinselor pustiuri, în care nu întâlnești, pe zeci și sute de km pătrați, nici un arbore și în care nu cade, ani în șir, nici o picătura de ploaie;

- al unora dintre cele mai mari bogății de pe glob, dar și a celor mai multe țări sărace, cu un nivel de trai al populației necorespunzător;

- continent care se înscrie în aria antropogenezei (cu cele mai vechi fosile cunoscute ale strămoșilor omului) și unde au apărut câteva dintre cele mai vechi și strălucite civilizații ale antichității (egipteană, nubiană, axumită, feniciană, ș.a.), dar și ultimul care a devenit liber, cele mai multe țări africane dobândindu-și independența abia în ultimele decenii ale secolului al-XX-lea.

- continentul care a plătit cel mai scump tribut sclaviei, dar care în prezent are cea mai puternică forță de regenerare, înregistrând cea mai ridicată pondere a tinerilor în totalul populației.

     Africa este singurul continent situat simetric față de Ecuator. După realizarea Canalului Suez, continentul african este înconjurat numai de ape. Țărmurile continentului sunt puțin crestate măsurând circa 28000km.

     Sever Pleniceanu a fost primul român care a ajuns în inima Africii și unul dintre primii europeni care a ajuns în regiunea ecuatorială locuită de pigmei.

     Clujeanul Andrei Mihalca (medic veterinar) a început în 2006 un proiect de vaccinare antirabică a câinilor din regiunile aride ale Africii de Est, împreună cu cehul David Modry.

     

• Deșertul Sahara

     Întinzându-se pe mai mult de o treime din continent, Sahara este cel mai mare deșert din lume, cu aproximativ 9.065.000 km² suprafață totală. Topografia sa include zone pietroase, zone cu dune de nisip și numeroase oceane de nisip. Are înălțimi de la sub 80 de metri sub nivelul mării până la peste 3.350 m în munții Ahaggar și Tibesti. Sahara este împărțit în următoarele regiuni: deșertul libanez, deșertul nubian și deșertul vestic din Egipt, chiar la vest de Nil. Deșertul este lipsit de aproape orice fel de precipitații, singurele zone izolate irigate de râurile subterane ce izvorăsc din Munții Atlas fiind oazele. În est, apa Nilului face pământul fertil pe porțiuni restrânse.

• Deșertul Kalahari

     Are o suprafață de circa 259.000 km²) acoperind mare parte din Botswana, regiunea de SV a Africii de Sud și vestul Namibiei. Pe platoul deșertului se încrucișează șanțuri formate de râurile acum secate și arbori piperniciți. Aici se ridică și câțiva munți cu înălțimi reduse (Karas, Huns). În Africa de Sud, lângă granița cu Namibia se află Parcul Național Kalahari Gemsbok, unde trăiesc grupuri mari de animale sălbatice.

     Bazinul Fluviului Congo, situat în Africa centrală, domină peisajul Republicii Democratice Congo. 

• Bazinul Fluviului Congo în Angola, Camerun, Republica Africa Centrală și Zambia. Bazinul fertil are 3.600.000 km² suprafață și conține aproape 20% din întreaga pădure tropicală. Fluviul Congo este al doilea ca lungime din Africa.

• Munții Atlas

     Acest lanț muntos se întinde din sud-vestul Marocului, de-a lungul coastei mediteraneene până la marginea estică a Tunisiei. Cel mai înalt vârf este Toubkal, în vestul Marocului (4.167 m).

• Fluviul Nil

     Cel mai lung fluviu din lume (curge spre nord), ce izvorășe din ținutul muntos al Africii de SE și se întinde pe 6.693 km, ca în final să se verse în Marea Mediterană.

• Sahel

     Sahel este o întindere mare de pământ ce trece prin nordul Africii, până la marginea sudică a deșertului Sahara. Această regiune de graniță reprezintă trecerea de la zona uscată din nord și zonele tropicale din sud. Nu are prea multe precipitații (12-16 cm pe an) și majoritatea vegetației este o savană cu iarbă și arbuști rari.

• Lacul Albert

     Este cel mai nordic dintre Marile Lacuri ale Africii de Est, toate fiind situate în Marele Rift Estic. Bazinul hidrografic este de origine tectonică.

     Lacul a fost botezat de exploratorul englez Samuel White Baker, cel care l-a descoperit în 1864, pe când căuta izvoarele Nilului, dându-i numele Albert în onoarea prințului-consort al reginei Victoria. Numele reginei fusese dat deja celui mai mare lac african.

     Lacul Albert este situat în Republica Democratică Congo (fosta Zair), la granița cu Uganda. Suprafața: 5347 km². Lungime: 160 km. Latime: pina la 30 km. Adancime maxima: 51 m. Altitudine: 615 m. Volumul de apa: 280 km cubi. Temperatura apei la suprafata: 30 °C. Clima: ecuatoriala. Temperatura medie multianuala: 26 °C. Cantitatea multianuala de precipitatii: 940 mm.

     Cei mai mari afluenti ai lacului: Semliki (care izvoraste din Lacul Edward, situat la sud de Lacul Albert), Nkusi (isi aduna apele de pe teritoriul Ugandei) si Nilul Victoria (ce izvoraste in Lacul Victoria).

     Din Lacul Albert izvoraste Nilul Albert, ce se varsa apoi in Nilul Alb. Nilul Alb primeste din Podisul Etiopiei Nilul Albastru, formind Nilul, cel mai lung fluviu al planetei.

     Lacul Albert ofera conditii optime de viata unei faune bogate, redusa simtitor in ultimele decenii printr-un braconaj nesabuit.

• Lacul Ciad

   Situat in centrul Depresiunii Ciad, un bazin vast din centrul Africii, in locul in care se intilnesc granitele a 4 state: Ciad, Camerun, Nigeria si Niger.

     Suprafata: in medie 1500 km patrati, variind in functie de cantitatea de precipitatii. Nivelul apelor este mai ridicat in decembrie si ianuarie si mai scazut in iulie. Lacul pierde o mare parte din apa prin infiltratie in sol si prin evaporare sub soarele african fierbinte. In ultimele decenii, datorita incalzirii globale a climei, volumul de apa al Lacului Ciad a scazut. Lacul si-a redus atat suprafata cat si adancimea. In prezent, adancimea medie este de 4 m, iar cea maxima este de 10 m. In nord-vest adincimea medie este de numai 1 m, iar in sud, de 6 m. Apa Lacului Ciad provine in proportie de 90% din raul Chari si doar in proportie de 10% direct din precipitatii.

     Lacul Ciad de azi este un rest al unei mari interioare africane care ocupa in urma cu 6000 de ani o suprafata de 400.000 km patrati.

     Lacul este al 4-lea rezervor de apa dulce ca marime din Africa dupa lacurile Victoria, Tanganika si Malawi. In jurul lacului si pe numeroasele insule din partea sa estica traiesc 7 milioane de oameni din triburi cu stiluri de viata si culturi diferite si o fauna bogata: pasari diverse, hipopotami, crocodili, elefanti.

    Clima: tropical-uscata. Temperatura apei: intre 17 °C și 32 °C. Cantitatea de precipitatii medie multianuala este de 200-400 mm, descrescind spre nord.

               Agricultura

     În aproape toate tările din Africa agricultura continuă să fie cea mai importantă activitate economică, în ciuda expansiunii industriei si serviciilor si a importantei din ce în ce mai mari a acestor activităti. Agricultura este o ramură cu un caracter dualist, utilizând atât tehnici rudimentare, traditionale, cât si tehnici moderne, de mare randament. În Africa există un amestec de forme de proprietate si de sisteme de exploatare a terenurilor, determinate de conditiile naturale, dar si de cele sociale. Coexistă în acest continent sistemul citemené (agricultura itinerantă) cu plantațiile intensive sau păstoritul nomad cu fermele zootehnice moderne.

     Agricultura însumează aproximativ 1/6 din produsul intern brut al Africii, în timp ce industria însumează cam 1/3 și serviciile in jur de jumătate.

În ciuda faptului că este continentul cu cel mai mare procent din populația activă ocupată în agricultură, Africa nu produce destul pentru a își hrani populația. Motivele sunt multiple, unul din cele mai importante este sporul natural mare, alt motiv este pierderea forței de muncă din agricultură datorată exodului rural, populația fiind atrasă de orașele mari. Exportul de produse agricole nu are prioritate mare și investițiile în tehnologie agricolă modernă lipsesc. Multe țări din Africa trebuie să importe alimente de bază și necesită ajutoare.

     Cele mai importante recolte exportate sunt: de cafea, bumbac, boabe de cacao, arahide, palmieri de ulei, tutun.

     Cerealele sunt mai puțin cultivate în Africa decât în celelalte continente, pentru că cer agrotehnici mai pretențioase. Meiul este cultivat mai ales în Africa mediteraneană nordică și în Sahel, dar productivitatea sa este slabă (200-300 kg/ha). În unele zone a fost înlocuit cu porumbul. Sorgul ocupă areale din Sahel, dar este cultivat și în zonele ecuatoriale și în Câmpia Mozambicului. Porumbul și grâul au o importanță mai redusă în Africa, fiind cultivate cu precădere în zona australă a continentului. Orezul valorifică mai bine câmpiile fluviale și zonele litorale ecuatoriale și tropicale, dar este mai puțin prezent în delte unde ar avea condiții optime de dezvoltare. Accentuarea salinizării solurilor din unele zone de cultură a orezului (Gambia) a determinat reducerea suprafețelor cultivate, viitorul acestei culturi fiind incert. Se prevede extinderea suprafețelor cultivate cu orez in deltele fluviilor Niger si Zambezi. Deosebit de avantajoase se dovedesc a fi deltele fluviului Niger, unde apele prezintă două creșteri de nivel la intervale ce corespund perioadei de maturizare a orezului, favorizând obținerea destul de facilă a două recolte pe an. Eleusina este o cereală bogată în minerale și care se poate stoca și o perioadă de patru ani. Are un areal de răspândire situat mai ales în nordul continentului.

     Dintre plantele cu tuberculi, în Africa se cultivă cu precădere maniocul și ignamele, în timp ce batatele și taro, aduse din America, nu dau rezultate prea bune. Maniocul este tuberculul Africii negre, cultivându-se pe mai bine de 4 milioane hectare. Are o productivitate mare, putând ajunge și la 100 t/ha, dar în mod obișnuit recoltele sunt mai slabe, 10-20 t/ha. Dupa uscare se obține făina numită tapioca. Din 10 tone de manioc recoltate la un hectar cu productivitate redusă se obțin 2,2 tone de tapioca. De pe aceeași suprafață se obțin în mod obișnuit 400-500 kg de porumb, dar un kg de porumb valoreaza nutritiv cât 3,5 kg de tapioca. De la manioc se consumă și frunzele, care sunt mai bogate în proteine decât tuberculii. Este o plantă pretențioasă la regimul termic, nu suportă frigul, dar se cultivă și sub 500 mm și sub 5000 mm precipitații, iar tuberculii se păstrează ușor. Ignamele constituie hrana de bază pentru unele triburi ale Africii negre. Ciclul vegetativ al acestor plante durează zece luni condiționând existența unei singure recolte pe an. Este ușor perisabilă, uneori tuberculii se degradează în sol necesitând recultivarea unor terenuri.

     Palmierul de ulei este cultivat în plantații în Câmpia Mozambicului, pe litoralul Golfului Guineii și în areale disjuncte în cuveta zaireză. Randamentul este slab, 300-400 kg/ha (în Malaysia se obțin 5000 kg/ha).

     Numeroase plante de cultură aparțin focarului abisiniano – yemenit (cafea, varietăți de grâu, mei, orz, eleusină) sau celui ecuatorial african, dar au fost introduse și plante alohtone, care s-au adaptat bine la condițiile climatice africane.

     Sunt cultivați în Africa numeroși alți arbori fructiferi. În zona mediteraneană sunt plantații intensive de plante citrice și de măslin, iar în zonele ecuatoriale și subecuatoriale se cultivă cocotierul, bananierul, mango, avocado, papaya, goyave ș.a. În multe zone ale Africii se practică sistemul monoculturilor pentru export, mai ales de arahide, ananas, cafea, cacao, susan sau mirodenii.

     Africanii utilizează mult pentru alimentație frunzele unor plante: dovleac, amarant, iută, bazelă, batale, manioc, taro, gambo.

     Cu toate că are la dispoziție o diversitate mai mare de plante de cultură, populația rurală africană suferă încă de malnutriție, atât datorită lipsei cantităților necesare de hrană, cât și datorită monoalimentației. Sărăcia țăranului african este determinată de câteva trăsături ale agriculturii practicate în cea mai mare parte la un nivel tehnologic rudimentar. Practica sistemului citemené, pârlogirea îndelungată (uneori 7-10 ani), slaba utilizare a animalelor de tracțiune, lipsa îngrășămintelor, a surselor de investiții, preponderența femeii în muncile câmpului (la grupul bamenda bărbatul lucrează în agricultură 10 zile pe an, iar femeia 160 zile), lipsa specialiștilor sunt câteva din cauzele care determină obținerea unor randamente agricole slabe, deși efortul fizic este mare. Beneficiile foarte reduse ale țăranilor africani, care formează majoritatea populației active, nu pot susține bugetele statelor prin impozite pe venitul agricol.

     Pe ansamblul Africii un hectar hrănește în medie 3-4 persoane. Depinde și de planta de cultură. Astfel, un hectar cultivat cu manioc poate întreține 15 persoane cu 20 tone tuberculi, în timp ce un hectar cultivat cu mei, cu 500 kg, întreține doar două persoane. În nordul Zambiei, datorită sistemului citemené promovat de triburile lala, densitatea populației nu poate depăși 2,5 loc./km². Se defrișează 24 hectare pentru a asigura cenușa necesară cultivării unui hectar cu eleusină și se obține o recoltă de 3600 kg. Un om are nevoie anual de 270 kg de eleusină, deci 24 hectare hrănesc 13 persoane. Dar această tehnică presupune o pârlogire de 22 de ani și cele 13 persoane au nevoie de fapt de 310 hectare. Dacă se ia in calcul și topografia terenului, suprafața necesară ajunge la 500 de hectare.

     Tehnica cimené presupune efectuarea unor lucrări dificile. Parcela destinată defrișării este aleasă după aspectul vegetației, regimul hidric, aspectul și gustul solului și topografia terenului. Se aplică criteriile de partaj funciar, apoi urmează defrișarea și incendierea resturilor. În cenușa împrăștiată se practică găuri pentru semințe sau tuberculi, cu o simplă săpăligă. Recolta este permanent protejată contra păsărilor, maimuțelor, antilopelor si rozătoarelor. Recoltatul se face manual, treieratul este rudimentar, iar transportul se realizează tot manual.

     Sunt și triburi care utilizează tehnici intensive. Insula Ukala din lacul Victoria are o densitate de 250 loc./km². Cei 74 km² ai insulei hrănesc peste 20.000 de oameni prin culturi duble și chiar cu 5 recolte la doi ani. Există amenajări funciare de tipul îndiguirilor și terasărilor. Se cresc peste 10.000 de bovine, dar nu pentru consumul laptelui, ci pentru utilizarea gunoiului drept îngrășământ. Pe insula vecină, Ukerewe, densitățile sunt mult mai mici deoarece nu se practica sistemul vecinilor din insula Ukala.

     În zonele cu densități mari culturile de câmp sunt, uneori, foarte amestecate, rezultând peisaje rurale puternic antropizate. Astfel, în vestul Ghanei, pe o suprafață de 30 ha, sunt juxtapuse 10 tipuri de peisaje diferite: pădure primară, pădure secundară, zonă proaspăt defrișată, pârloagă, tufișuri, câmpuri cultivate, pădure înmlăștinată, plantații de cacao, plantații abandonate și vatră de sat.

     Agricultura intensivă, de mare randament, se practică doar în Republica Africa de Sud, pe Valea Nilului, parțial în țările Maghrebului și în câteva puncte izolate de pe coasta Guineii sau din estul continentului.

     Sectorul zootehnic ocupa un loc modest în Africa. Se cresc 189 milioane bovine și 205 milioane ovine și caprine, efective mult sub posibilitățile cadrului natural.

     La sud de Sahara există mari densități de mamifere în rezervații (de exemplu, în parcul Serengeti). Africanii preferă vânatul și nu au îmblânzit animale. Cele domestice crescute în prezent au fost introduse de europeni sau de asiatici, deși fondul faunistic al continentului oferă specii care s-ar putea preta la îmblânzire (antilopa eland sau bivolul african).

     În foarte puține zone ale continentului animalele sunt utilizate pentru tracțiune. Carnea și laptele nu intră printre preferințele alimentare ale băștinașilor. La Lomé se consumă 19 kg de carne/an/loc., la Conakry 16 kg, iar la Niamey doar 13 kg. Laptele este și mai puțin agreat, consumându-se numai 2-3 kg/an/loc. Triburile lélé (Kasai) consideră consumul de carne de animal domestic nedemn și cel de lapte și de ouă infect. În aproape toată Africa neagră femeile nu au voie să consume ouă.

     Consumul de calorii in Africa este la nivelul cel mai redus de pe Glob: 2261 cal./zi/loc. Nici porcul nu este un animal agreat, astfel că în întreg continentul se cresc doar 13 milioane porcine.

     În schimb, creșterea vitelor este pentru negri o problemă de prestigiu. Triburile nandi și massai (Kenya), peul (Ciad) sau pendi (Transvaal) au crescători de vite foarte legați afectiv de ele, încât se ajunge uneori la divizarea animalelor sau la practicarea unei tezaurizări în vite și folosirea lor drept mijloc de schimb.

     O activitate destul de rentabilă este și exploatarea animalelor din rezervațiile cu efective mari. Sistemul zootehnic al fermelor moderne, în stil intensiv, este în extindere în Africa de Sud, Kenya, Zambia, Zimbabwe etc.

     Înainte ca Africa să fie colonizată, africanii cultivau și păstoreau fără să se îngrijoreze cu privire la proprietăți. Pământul era împărțit de clanuri, comunități sau grupuri etnice și uneori era împărțit și între grupuri. Un grup putea să cultive o porțiune de pământ pentru o parte a anului, alt grup putea să ducă animalele la păscut pe acel pământ restul anului, după ce culturile au fost strânse. Conceptul de proprietate privată a fost introdus de coloniști, care, în multe zone, au luat cele mai bune terenuri pentru culturi ce urmau să fie exportate. Zonele mai puțin fertile au fost lăsate indigenilor care le cultivau în parcele mici, fragmentate. Acest proces a fost preluat de multe guverne africane care au luat în posesie terenurile comune pentru folos privat, corporativ sau guvernamental. Terenurile mici rămase au fost divizate în fragmente mai mici pentru a fi împărțite la familii. Perioadele în care pământul era lăsat necultivat, esențiale pentru menținerea fertilității solului, s-au redus din ce în ce mai mult pentru că tot pământul disponibil era cultivat. În plus, mulți oameni, nesiguri de viitorul terenurilor, având în vedere că puteau fi confiscate de stat, au început culturile pe termen scurt. Astfel, ei au abandonat practicile tradiționale de rotație a culturilor – cereale care epuizau pământul de resurse și legume care refăceau resursele pământul, plantate una după cealaltă. Multe terenuri au devenit infertile, reducând și mai mult terenurile disponibile pentru cultivare. Aceasta împreună cu seceta periodică au dus la o penurie a alimentelor în mare parte din Africa subsahariană. Multe guverne africane au în vedere necesitatea unei reforme agrare. În unele țări, reforma agrară și proiectele de dezvoltare rurală inițiate imediat după independență au dat fermierilor drepturi asupra terenurilor pe care le lucrau până atunci. Multe guverne africane au recurs la naționalizarea pământurilor declarând ca scop împărțirea mai bună a terenurilor între cei care nu aveau. În unele țări, de exemplu în Etiopia, reforma agrară a fost manipulată în scopuri politice și managementul prost și corupția au dăunat producțiilor agricole. În alte țări, de exemplu în Zimbabwe, cele mai bune terenuri au rămas la coloniștii europeni și nu au fost redistribuite după independență.   Oferta cadrului natural al Africii nu justifică penuria alimentară a acestui continent. Climatul cu favorabilitate ridicată, solurile productive, ca și lipsa marilor proprietăți sunt atú-uri în favoarea agriculturii africane, dar randamentul slab este legat de tehnicile rudimentare utilizate, de unele tradiții restrictive și de ignoranță. Totuși, au fost tendințe încurajatoare pentru agricultura africană la începutul secolului XXI. Cu excepția țărilor care au avut probleme politice în anii '90, mare parte din Africa, inclusiv țările cu populații mari, cum ar fi Nigeria, Ghana, Tanzania și Zimbabwe au avut creșteri impresionante în producția agricolă. Profiturile de pe urma agriculturii au crescut semnificativ în anii '90, întrecându-le pe cele din deceniul precedent. Există temeri cu privire la creșterea demografică, care ar putea depăși creșterea producției agricole dar tendințele actuale indică un scenariu mai optimist pentru rezervele de hrană ale Africii.

    Africa este cel mai vechi teritoriu locuit de pe pământ, rasa umană avându-și originea pe acest continent.  Începând cu secolul 19, dar mai ales pe parcursul secolului 20, diverși antropologi au descoperit fosile și alte dovezi ce atestă prezența în Africa a unor specii umanoide acum 7 milioane de ani. De-a lungul perioadei preistorice, în Africa nu au existat state organizate, continentul fiind locuit de grupuri de vânători/culegători, organizate în structuri tribale, precum Khoi și San (cunoscuți și sub numele de boșimani). Majoritatea urmașilor de azi ai boșimanilor trăiesc în Botswana și Namibia, iar limba vorbită de ei, limba N/U, este considerata cea mai veche limbă ce a supraviețuit până azi.

     Înregistrarea scrisă a istoriei începe în Africa în jurul datei de 3300 î.Hr, odată cu dezvoltarea civilizației egiptene. Alte civilizații puternice ce apar în Africa în această perioadă sunt Imperiul Axumit din Etiopia, regatul Nubian, Cartagina, regatele Sahel-ului (Ghana, Mali, Songhai) și Marele Zimbabwe.

     Primele avanposturi comerciale europene sunt înființate în Africa de catre portughezi începând cu 1482, principalele mărfuri comercializate fiind aurul, fildeșul, mirodeniile și sclavii. Odata cu descoperirea Americii, comerțul cu sclavi ia avânt, această practică barbară fiind abolită abia în secolul XIX.

     Tot atunci începe o cursă febrilă de colonizare a Africii de către națiunile europene, cea mai mare parte a continentului (cu excepția Etiopiei) intrând sub stăpânirea Angliei, Franței, Olandei și a celorlalte puteri coloniale.

     Statele africane încep să-și câștige suveranitatea la mijlocul secolului XX, astfel că azi în Africa se găsesc 52 de state independente, ale căror granițe au fost însă trasate în perioada colonială. 

Geneza si evolutia Sistemului Solar

     Formarea şi evoluţia sistemului solar este estimată că ar fi început acum 4,55 - 4,56 miliarde ani în urmă, prin colapsul gravitaţional al unei mici părţi dintr-un uriaş nor molecular. Cea mai mare parte din materia apărută în urma colapsului s-a adunat în centru, formând Soarele, în timp ce restul materiei s-a aplatizat sub forma unui disc protoplanetar din care s-au format planetele, sateliţii, asteroizii şi alte mici corpuri cereşti din Sistemul Solar.

     Acest model larg acceptat de apariţie , cunoscut sub numele de ipoteza nebulară, a fost dezvoltat pentru prima oară în secolul al XVIII-lea de Emanuel Swedenborg, Immanuel Kant şi Pierre-Simon Laplace. Dezvoltarea ulterioară a acestui concept a interacţionat cu o varietate de discipline ştiinţifice, inclusiv astronomie, fizica, geologie şi planetologie. Începând cu epoca cuceririi spaţiului cosmic din anii 1950 şi odată cu descoperirea planetelor extrasolare în anii 1990, ambele modele au fost contestate şi reformulate astfel încât să se ţină seama de noile observaţii.

     Ipoteza nebulară susţine că sistemul solar s-a format din colapsul gravitaţional al unui fragment dintr-un nor molecular gigant. Norul avea o mărime de 20 pc, în timp ce fragmentele aveau aproximativ 1 pc (câţiva ani lumină) . Colapsul în continuare al fragmentelor a dus la formarea unui miez dens cu mărimea de 0,01 - 0,1 pc (2.000 - 20.000 UA). Unul dintre aceste fragmente în colaps (cunoscut sub numele de nebuloasa presolară) ar fi format ceea ce a devenit Sistemul Solar. Compoziţia din această regiune, cu o masă puţin peste cea a Soarelui a fost aproximativ aceeaşi cu cea a Soarelui de astăzi, cu hidrogen, împreună cu heliu si urme de litiu produse de nucleosinteza Big Bang-ului, formând aproximativ 98% din masa acestuia. Restul de 2% din masă a constat în elemente mai grele care au fost create de nucleosinteza din generaţiile anterioare de stele. În viaţă târzie a acestor stele, au ejectat elemente mai grele în mediul interstelar.

     Despre planetele diferite din Sistemul Solar se crede ca s-au format din nebuloasa solară, nor în formă de disc format din gaze şi praf ramase de la formarea Soarelui. Metoda acceptată în momentul actual prin care planetele s-au format este cunoscut sub numele de acreţie , în care planetele au început sub formă de boabe de praf pe orbită în jurul protostelei centrale. Prin contact direct, aceste boabe s-au format în pâlcuri de până la 200 metri în diametru, care, la rândul său, s-au ciocnit pentru a forma corpuri mai mari, (planetezimale), de ~ 10 km în diametru. Acestea au crescut treptat în continuare, prin coliziuni, cu câţiva centimetri pe an pe parcursul următoarelor câteva milioane de ani.

"Coliziunea" cu galaxia Andromeda

     

Ciclonul tropical

Uragan asupra sudului  SUA

     În meteorologie un ciclon tropical este o furtună în formă de vârtej, care se formează într-o zonă depresionară tropicală de la suprafaţa oceanelor, cu diametrul uneori până la câteva mii de kilometri. Este formată dintr-o masă mare de nori şi furtunoşi care, datorită unui sistem de vânturi circulare puternice se rotesc tredimensional în formă de spirală în jurul unui centru, (în sens retrograd în emisfera nordică şi în sens direct în cea sudică). Energia ciclonului provine din degajarea de căldură provenită din condensarea la altitudine a vaporilor de apă formaţi la suprafaţa oceanului. În sens termodinamic, un ciclon tropical poate fi considerat o maşină termică.

     Acest fenomen de condensare ca sursă principală de energie diferenţiază cicloanii tropicali de alte fenomene meteorologice, cum ar fi furtunile din zonele depresionare din zonele temperate, care-şi iau energia din diferenţele de temperatură la întâlnirea unor mase de aer cu temperaturi diferite. De aceea, cantitatea de energie acumulată de un ciclon tropical este în funcţie de timpul cât acest ciclon rămâne deasupra apelor calde, care îi furnizează prin evaporare umiditatea atmosferică necesară dezvoltării. Degajarea lentă a căldurii în urma condensării ridică temperatura în interiorul ciclonului cu 15 - 20 °C faţă de temperatura troposferei în exteriorul ciclonului. De aceea, ciclonii tropicali sunt cunoscute drept furtuni cu nucleu cald. De remarcat că această zonă caldă este numai la înălţime, la suprafaţa solului temperatura este cu câteva grade mai mică decât a zonei din jurul ciclonului datorită reducerii de către nori a insolaţiei şi a precipitaţiilor.

     Termenul de „ciclon” se referă la mişcarea generală a fenomenului, o mişcare de rotaţie în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică, respectiv în sens invers acelor de ceasornic în emisfera sudică. Termenul de „tropical” se referă atât la zona predilectă de formare, cât şi la caracteristicile termodinamice ale maselor de aer în care se formează.

     În funcţie de intensitate şi de locul în care se produc, ciclonii tropicali sunt cunoscuti sub diferite denumiri ca:

• uragan, vânt cu viteza de 30 - 50 m/s (sau orice vânt care, atingând 12 grade Beaufort, provoacă distrugeri). Iniţial, termenul uragan denumea doar ciclonii tropicali din Marea Caraibilor;
• taifun;
• furtună tropicală;
• furtună ciclonică;
• depresiune tropicală.

     Toţi ciclonii tropicali sunt zone de presiune atmosferică scăzută, măsurată la nivelul solului. Presiunile înregistrate în centrul ciclonilor sunt cele mai mici care se întâlnesc la suprafaţa Pământului la nivelul mării.               Vaporii de apă formaţi la suprafaţa oceanului au o densitate mai mică decât a aerului, cam 62 %, ca urmare ei se ridică. La întâlnirea unei zone de aer cu temperatură mai mică ei condensează, eliberând căldura latentă de condensare. Aceasta se face treptat cu înălţimea, ca urmare temperatura aerului din ciclon creşte în jurul axei ciclonului. Cu excepţia temperaturii aerului din imediata apropiere a suprafeţei oceanului, care este determinată de temperatura suprafeţei apei, zona din interiorul ciclonui este mai caldă decât cea din jurul său.

     În centrul ciclonui se găseşte o zonă lipsită de vânturi şi precipitaţii, numită ochiul ciclonului (ochiul furtunii), furtuna desfăşurându-se aparent în jurul său. Ochiul unui ciclon tipic are un diametru de 30 - 60 km şi poate fi însorit sau acoperit de nori. Prin contrast, cele mai puternice vânturi se întâlnesc chiar la marginea ochiului.

     Termenul „ciclon” a fost folosit pentru prima dată de căpitanul de marină britanic Henry Piddington (1797-1858) în 1842.

Scara Beaufort	vânt mediu timp de 10 minute (noduri)	N Oc. Indian IMD	SV Oc. Indian MF	Australia BOM	SV Oc. Pacific FMS	NV Oc. Pacific JMA	NV Oc. Pacific JTWC	NE Oc. Pacific şi N Oc. Atlantic NHC şi CPHC
0–6	<28	Depression	Trop. Disturbance	Tropical Low	Tropical Depression	Tropical Depression (Depresiune tropicală)	Tropical Depression	Tropical Depression
7	28–29	Deep Depression	Depression
	30–33						Tropical Storm	Tropical Storm
8–9	34–47	Cyclonic Storm	Moderate Tropical Storm	Trop. Cyclone (1)	Tropical Cyclone	Tropical Storm ( furtună tropicală)
10	48–55	Severe Cyclonic Storm	Severe Tropical Storm	Tropical Cyclone (2)		Severe Tropical Storm ( Furtună tropicală puternică )
11	56–63						Typhoon	Hurricane (1)
12	64–72	Very Severe Cyclonic Storm	Tropical Cyclone	Severe Tropical Cyclone (3)		Typhoon ( Ciclon tropical )
	73–85							Hurricane (2)
	86–89			Severe Tropical Cyclone (4)				Major Hurricane (3)
	90–99		Intense Tropical Cyclone
	100–106							Major Hurricane (4)
	107–114			Severe Tropical Cyclone (5)
	115–119		Very Intense Tropical Cyclone				Super Typhoon
	>120	Super Cyclonic Storm						Major Hurricane (5)

Marea Moarta

Tarmul Marii Moarte

      Marea Moartă, în limba ebraică ( ים המלח ) Yam HaMelach respectiv în arabă „Marea Sărată“ ( بحر الميّت ) este o mare continentală fără scurgeri spre ocean. Singura apă curgătoare care o alimentează este râul Iordan, care face graniţa naturală dintre Israel, Iordania de vest şi Iordania. Numele de „Marea Moartă” este atribuită lui Hieronymus (secolul IV). Înainte era numită Marea de Sare sau Marea de Asfalt. Numele de „Marea Moartă” nu este deloc exagerat: datorită salinităţii ridicate aici nu este posibilă viaţa. Denumirea de „Marea Moartă” a fost dată de grecul Pausanias, cel care a şi cercetat-o pentru prima dată.

     În grotele care se află în nord-vestul mării în apropierea aşezării Qumran, între anii 1947-1956 au fost găsite Manuscrisele de la Marea Moartă. Circa 900 de manuscrise, în limbile ebraică, greacă şi arameică, au fost considerate de specialişti dovada aplicării legii lui Moise de către grupul de credinţă eseniană în secolul al II-lea î.Hr. Primele 500 de tăbliţe de la Qumran au fost descoperite de către un beduin, în mod întâmplător. Această descoperire este şi astăzi subiectul disputelor teologilor din toată lumea. Astăzi manuscrisele pot fi văzute în două muzee din Ierusalim: Muzeul Rockefeller şi Muzeul Naţional.

     Dintre locurile care merită vizitate amintim: Deşertul Iudaic cu numeroase localităţi biblice, peştera în stâncă de la Qumran - sediul sectei precreştine a esenienilor, canionul Murabbat, fortăreaţa Masada, locul în care a fost situat oraşul biblic Sodoma, izvorul Ajn Gedi.

     

• Coordonate: long. estică 31°29′27", lat. nordică 35°28′47"
• Marea Moartă are o suprafaţă de 600 km². Conţine apă sărată adunată într-o depresiune joasä.
• Această porţiune a groapei Iordanului are oglinda apei în medie la 396 m sub nivelul mării; este continuarea nordică a „Marii Gropi Africane”.

     Acest nivel scăzut al apei şi salinitatea mare sunt explicate prin evaporarea intensă, existând pericolul de secare a mării. La ultimele măsurători s-a dovedit că oglinda apei este chiar sub - 400 m (mai jos de 400 m sub nivelul märii). Pe glob, numai Lacul Baikal are un nivel şi mai scăzut, şi anume de 794 m sub nivelul mării.

     

     Conţinutul de sare al apei este 33 %, în medie de 28 %, numai Lacul Asal din Africa are un conţinut mai ridicat de sare (35 %). Evaporarea intensă a apei datorită climei calde din regiune este compensată parţial de râul Iordan, totuşi evaporarea masivă determină formarea cristalelor de sare pe ţărmul mării.

Contrar aşteptărilor, în apa aceasta sărată pot să trăiască anumite bacterii anaerobe, ca cele care descompun salpetrul, sulful şi celuloza. Chiar unele plante ca de exemplu Halophyte pot supravieţui în aceste condiţii extreme de mediu.

     

      Zonă interesantă pentru turism este nu numai marea, ci şi regiunea înconjurătoare: Ein Bokek, Neve Zohar, oazele En Gedi,Masada, Ierihon, ca şi grotele cu manuscriptele vechi de la Qumran. În partea estică a mării, pe teritoriul Iordaniei, se află peninsula Lisan, unde se află aşezările Numeira şi Bab Edh Dhra. Există bănuieli că aceste două localităţi ar fi fost localităţile biblice, acum distruse, Sodoma şi Gomora. Aici s-au găsit dovezile cele mai vechi (aproximativ din anul 9.500 î.e.n) pentru faptul că locuitorii s-au ocupat cu agricultura. Concentraţia ridicată de sare a apei atrage turiştii nu numai pentru baie (menţine corpul la suprafaţa apei), ci şi pentru terapia unor afecţiuni respiratorii sau ale pielii (psoriazis); neplăcut e însă faptul că la zgârierea pielii pe pietrele de la mal apa sărată cauzează dureri în locul rănit, sau şi usturime în ochi.

      

     Se presupune că mai demult nivelul apei era mai ridicat, afluenţa de apă fiind mai mare, de exemplu în anii 1930 marea era alimentată anual cu 1.300 miloane de m³, azi cantitatea de apă fiind de numai 350 miloane de m³ anual. Motivul este că râul Iordan este folosit ca sursă de apă potabilă de către Israel şi Iordania, ceea ce duce la scăderea continuă a nivelului apei, marea fiind ameniţată de secare. Planurile de salvare a Mării Moarte prevăd săparea unui canal de 300 km lungime până la Marea Roşie, lucrare ce ar necesita 5 miliarde de dolari americani. Acest canal de legăură nu numai că ar salva marea, dar ar fi şi o sursă de energie electrică prin căderile de apă de pe parcursul canalului. Riscul acestui plan este însă distrugerea probabilă a atolului de corali din golful Eilat / Akaba de la Marea Roşie, prin pierderea unei cantităţi mari de apă, iar conţinutul ridicat de sare din Marea Moartă amestecată cu apă marină din golf ar putea provoca formarea de ghips. 

Muntele Everest

Muntele Everest

     Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului mării. Se află în Munţii Himalaya, la coordonatele 27°59'20.62" N şi 86°55'28.27" E (coordonatele verificate pe Google Earth 26/11/06), pe graniţa dintre Nepal şi Tibet (China). În nepaleză numele muntelui este सगरमाथाSagarmāthā (Mama oceanului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). Numele din limba engleză, Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest.
     În 1808, guvernul britanic a iniţiat Marele studiu trigonometric al Indiei, cu scopul de a determina poziţia şi numele celor mai înalţi munţi din lume. Începând cu sudul Indiei, echipele de geodezi au avansat treptat spre nord folosind, pentru a măsura cât mai precis posibil altitudinile, teodolite uriaşe care cântăreau 500 kg şi care trebuia să fie duse fiecare de câte 12 oameni. Ei au ajuns la poalele munţilor Himalaya la începutul anilor 1830, dar Nepalul nu a permis intrarea britanicilor în ţară din cauza suspiciunilor de agresiune politică şi posibilă anexare.       Cererile geodezilor de a intra în Nepal au fost refuzate.

     Britanicii au fost obligaţi să-şi continue observaţiile din Terai, o regiune la sud de Nepal dispusă paralel cu munţii Himalaya. Condiţiile de viaţă din Terai erau dificile din cauza ploilor torenţiale şi a malariei — trei membri ai echipei au murit de malarie şi alţi doi a trebuit să se retragă din cauza problemelor de sănătate.

Cu toate acestea, în 1847, britanicii au insistat şi au iniţiat unele observaţii detaliate ale vârfurilor din Himalaya din staţii de observaţie aflate până la 240 km distanţă. Vremea i-a forţat să-şi limiteze observaţiile la ultimele trei luni ale anului. În noiembrie 1847, Andrew Waugh, Geodez General al Indiei, a efectuat câteva observaţii de la staţia Sawajpore aflată în capătul estic al munţilor Himalaya. La acea vreme, Kangchenjunga era considerat cel mai înalt vârf din lume, iar Waugh a observat un vârf în spatele lui, la aproximativ 230 km distanţă. John Armstrong, unul din oficialii lui Waugh, a văzut şi el culmea dintr-un loc mai la vest, şi a denumit-o vârful „b”. Waugh a scris mai târziu că observaţiile arătau că vârful „b” este mai înalt decât Kangchenjunga, dar din cauza distanţei mari de la care s-au făcut observaţiile, era nevoie de altele mai de aproape pentru a confirma rezultatul. În anul următor, Waugh a trimis un oficial geodez înapoi în Terai pentru a observa mai de aproape vârful „b”, dar norii au împiedicat toate tentativele.

     În 1849, Waugh l-a trimis pe James Nicolson în zonă. Nicolson a reuşit să facă două observaţii din Jirol, de la 190 km distanţă. Nicolson a luat apoi cel mai mare teodolit şi s-a îndreptat spre est, efectuând peste 30 de observaţii din cinci poziţii diferite, cea mai apropiată fiind la 174 km distanţă de vârf.

     Nicolson s-a retras în Patna pe Gange pentru a efectua calculele necesare pe baza observaţiilor. Datele sale i-au furnizat o altitudine medie de 9.200 m pentru vârful „b”, dar el nu a luat în calcul refracţia luminii care distorsionează înălţimile. Numărul indica, însă, în mod clar că vârful „b” era mai înalt decât Kangchenjunga. Din păcate, Nicolson s-a îmbolnăvit de malarie şi a fost obligat să revină acasă, fără să-şi termine calculele. Michael Hennessy, unul din asistenţii lui Waugh, începuse să denumească vârfurile cu numere romane, Kangchenjunga fiind denumit Vârful IX, iar vârful „b” devenind cunoscut sub numele de Vârful XV.

     În 1852, la cartierul general al geodezilor din Dehradun, Radhanath Sikdar, un matematician şi geodez indian din Bengal, a fost primul care a identificat Everest ca fiind cel mai înalt vârf din lume, folosind calcule trigonometrice pe baza măsurătorilor lui Nicolson. Un anunţ oficial asupra faptului că Vârful XV este cel mai înalt a fost amânat timp de câţiva ani, timp în care calculele au fost verificate în mod repetat. Waugh a început să lucreze pe datele lui Nicolson în 1854, şi, împreună cu echipa sa, a petrecut aproape 2 ani lucrând la calcule, încercând să trateze problemele refracţiei luminii, presiunii atmosferice, şi temperaturii aerului de-a lungul marilor distanţe de la care s-au făcut observaţiile. În cele din urmă, în martie 1856 a anunţat rezultatele într-o scrisoare adresată adjunctului său din Calcutta. A declarat că Kangchenjunga are 8.582 m, iar Vârful XV are 8.839 m. Waugh a concluzionat că Vârful XV este „foarte probabil cel mai înalt din lume”. Înălţimea vârfului XV a rezultat din calcule a fi exact 29.000 picioare (8.839 m), dar public a fost declarată a fi 29.002 picioare (8.840 m), pentru a evita să lase impresia că înălţimea calculată este doar o estimare rotunjită.

     Odată calculată înălţimea, următoarea problemă a fost identificarea unei denumiri a vârfului. Politica studiului era aceea de a păstra numele locale dacă acest lucru este posibil (de exemplu, Kangchenjunga şi Dhaulagiri erau nume locale), Waugh a argumentat că nu poate găsi niciun nume local folosit în mod curent. Căutarea lui Waugh după un nume local a fost împiedicată de faptul că Nepal şi Tibet erau la acea vreme închise pentru străini. Existau numeroase nume locale, cel mai cunoscut în Tibet vreme de câteva secole fiind Chomolungma, nume ce apărea pe o hartă din 1733 publicată în Paris de geograful francez D'Anville. Totuşi, Waugh a afirmat că, dată fiind pleiada de nume locale, este dificil să favorizeze un nume faţă de celelalte. Astfel, el a hotărât ca vârful XV să fie botezat după George Everest, predecesorul său în funcţia Geodez General al Indiei.

     Numele tibetan al Muntelui Everest este Chomolungma sau Qomolangma (ཇོ་མོ་གླིང་མ, ceea ce înseamnă „Mama sfântă”), iar transliterarea numelui din chineză este Zhūmùlǎngmǎ Fēng (Format:Zh-st), ce face referire la Mama Pământ; traducerea în chineză a numelui tibetan este Shèngmǔ Fēng (Format:Zh-st). Conform relatărilor englezeşti de la jumătatea secolului al XIX-lea, numele local al muntelui în regiunea Darjeeling era Deodungha, sau „Muntele Sfânt”.

     În 1865, muntele a primit oficial numele englezesc din partea Royal Geographical Society în urma propunerii lui Andrew Waugh. Waugh a botezat numele după George Everest, întâi folosind numele de Mont Everest, şi apoi Mount Everest. Totuşi, pronunţia modernă a numelui muntelui Everest în limba engleză, ˈɛvərɪst, ˈɛvrɪst este în realitate diferită de pronunţia folosită de Sir George pentru propriul său nume de familie, şi anume /ˈiːvrɪst/.

     Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mulţi cartografi europeni credeau că numele local al muntelui este "Gaurisankar", făcând confuzie cu un alt vârf, Gauri Sankar, aflat în apropiere.

     La începutul anilor 1960, guvernul nepalez a denumit oficial Muntele Everest Sagarmatha (सगरमाथा).

     În 2002, organul de presă al Partidului Comunist Chinez, Rénmín Rìbào a publicat un articol în care se pleda împotriva utilizării numelui englezesc al muntelui în Occident, insistând ca acesta să fie denumit după numele tibetan. Ziarul argumenta că numele chinezesc (de fapt nume tibetan) era mai vechi decât cel englezesc, Muntele    Qomolangma fiind marcat pe o hartă chinezească veche de peste 280 de ani.

      În 1856, Andrew Waugh a anunţat că Everest (pe atunci denumit vârful XV) are 8.840 m înălţime, după câţiva ani de calcule pe baza observaţiilor efectuate de către Marele Studiu Trigonometric.

     Mai recent, s-a arătat că muntele are 8.848 m înălţime, deşi există variaţii ale măsurătorilor. La 9 octombrie 2005, după câteva luni de măsurători şi calcule, Biroul de Stat pentru Geodezie şi Cartografie din China a anunţat oficial că înălţimea Muntelui Everest este de 8.844,43 m±0,21 m. Această instituţie a afirmat că este cea mai precisă măsurătoare efectuată. Această înălţime este înălţimea celui mai înalt punct de piatră şi nu a gheţii şi zăpezii care-l acoperă. Echipa chineză a măsurat şi o adâncime a stratului de gheaţă şi zăpadă de 3,5 m,ceea ce corespunde unei altitudini totale de 8.848 m. Grosimea zăpezii şi a gheţii variază în timp, fiind imposibil de determinat o înălţime absolută a acestui strat.

     Altitudinea de 8.848 m a fost determinată prima oară de un studiu indian din 1955, efectuat aproape de munte, folosind teodolite. Rezultatul a fost confirmat de o măsurătoare chinezească din 1975. În ambele cazuri, a fost măsurată înălţimea totală, cu tot cu stratul de zăpadă de pe vârf. În mai 1999, o expediţie americană, condusă de Bradford Washburn, a plasat un dispozitiv GPS pe cel mai înalt punct stâncos. Rezultatul dat de aparat a fost o altitudine de 8.850 m, la o grosime a gheţii de încă 1 m. Deşi nu a fost recunoscută oficial de Nepal, această cifră este des folosită. Incertitudinea dată de forma Pământului pune sub semnul întrebării măsurătorile efectuate în 1999 şi 2005.

     O hartă fotogrametrică (la scara de 1:50,000) a regiunii Khumbu, inclusiv partea sudică a Muntelui Everest, a fost alcătuită de Erwin Schneider în cadrul Expediţiei Internaţionale în Himalaya din 1955, care a încercat cucerirea vârfului Lhotse. O hartă topografică şi mai detaliată a zonei Everestului a fost realizată la sfârşitul anilor 1980 sub îndrumarea lui Bradford Washburn, folosind fotografii din aer.

     Se consideră că tectonica plăcilor din zonă are ca efect creşterea în înălţime a vârfului şi migrarea sa către nord-est. Două relatări sugerează că vitezele de schimbare sunt de 4 mm/an creştere în înălţime şi 3–6 mm/an migrare către nord-est, dar o altă sursă dă o mişcare laterală mai puternică (27 mm/an), şi s-a sugerat şi că s-ar micşora.

     Se consideră că regiunea Muntelui Everest, şi a munţilor Himalaya în general, suferă o topire a gheţii din cauza încălzirii globale.

     Geologii au împărţit rocile ce compun Everestul în trei unităţi, numite "formaţiuni". Fiecare din aceste formaţiuni sunt despărţite una de alta de falii, de-a lungul cărora au fost presate una de cealaltă. De la vârful Everest până la bază, aceste roci reprezintă Formaţiunea Qomolangma, Formaţiunea Pasul Nordic, şi Formaţiunea Rongbuk.

     De la vârf până la începutul Bandei Galbene, la aproximativ 8.600 m peste nivelul mării, vârful Everestului constă din Formaţiunea Qomolangma, denumită şi Formaţiunea Everest sau Formaţiunea Jolmo Lungama. Ea constă din calcar paralel laminat şi sedimentat, alb sau cenuşiu-deschis, cu straturi de dolomit recristalizat, şi cu lame argiloase şi din silt. Gansser a raportat găsirea de fragmente vizivile de crinoide în aceste calcare. Analizele petrografice ale probelor din acest calcar ordovician din apropierea vârfului au arătat că acestea sunt compuse din pastile de carbonaţi şi resturi fin fragmentate de trilobiţi, crinoide, şi ostracode. Alte probe fuseseră atât de puternic dezmembrate şi recristalizate încât nu au putut fi determinate componentele lor iniţiale. Formaţiunea Qomolangma este divizată de câteva falii cu unghi mare care se termină la falia de unghi scăzut, Falia Qomolangma. Această falie o separă de Banda Galbenă de dedesubt. Ultimii cinci metri din partea inferioară a   Formaţiunii Qomolangma, chiar de deasupra faliei, sunt puternic deformaţi.

     Grosul Everestului, între 7.000 şi 8.600 m, constă din Formaţiunea Pasul Nordic, a cărei parte superioară o formează Banda Galbenă, între 8.200–8.600 m. Banda galbenă constă din straturi intercalate de marmură, de o culoare brună-gălbuie, precum şi din filit şi semişist. Analiza petrografică a marmurei colectate de la aproximativ 8.300 m a arătat că ea constă, în proporţie de 5%, din urme de schelete de crinoide recristalizate. Cei cinci metri ai Benzii Galbene aflaţi lângă Falia Qomolangma sunt puternic deformaţi. Un strat de 5–40 cm grosime de breccia o separă de Formaţiunea Qomolangma.

     Restul Formaţiunii Pasul Nordic, expusă între 7.000 şi 8.200 m pe Everest, constă din straturi de şist, filit şi marmură. Între 7.600 şi 8.200 m, Formaţiunea Pasul Nordic constă din filit biotit-cuarţ şi filit clorit-biotit intercalate cu cantităţi minor de şist biotit-sericit-cuarţ. Între 7.000–7.600 m, partea inferioară a Formaţiunii Pasul Nordic constă din şist cuarţ-biotit intercalat cu şist epidot-cuarţ, şist biotit-calcit-cuarţ, şi straturi subţiri de marmură cuarţoasă. Aceste roci metamorfice par a fi rezultate din metamorfismul unor flişuri marine compuse sau sedimentate, lut, gresie argiloasă, gresie calcaroasă, grauwacke, şi gresie nisipoasă. Baza Formaţiunii Pasul Nordic este o falie numită “Falia Lhotse”.

     Sub 7.000 m, Formaţiunea Rongbuk formează baza Everestului. Ea constă din şist silminit-K-feldspat şi gneiss cu numeroase silluri şi dike-uri de leucogranit cu grosimi de la un cm la 1.500 m.

Varful Everest 3D

Vedere din spatiu al lantului muntos Hymalaia