Transfagarasanul

                                                           (lipsa imagine)

     Daca ar trebui sa spun in cateva cuvinte, atunci Transfagarasanul (DN 7C) este doar drumul care traverseaza muntii Fagaras (cei mai înalti munti ai României - vf. Moldoveanu 2544 metri) si uneste Muntenia de Ardeal.
      Dar de fapt, Transfagarasanul este mai mult de atat. Este drumul care ajunge la cea mai inalta altitudine din Romania, 2042 de metri, in Caldarea Glaciara Balea. Are doua benzi care se intind pe o lungime de 92 de kilometri. Din cauza nenumaratelor serpentine cu masina viteza medie este de cel mult 40 km la ora. Apoi, pe intregul traseu sunt construite 27 de viaducte si poduri si cel mai lung tunel de la Capra la Balea Lac, de 887 de metri, care strabate muntele Paltinul. Aerisirea tunelului se face natural datorita curentilor de aer extrem de puternici. Banda de circulatie prin tunelul neiluminat are doar 6 metri latime si un trotuar de un metru latime.
    Pentru cei care doresc sa se "aventureze" pe Transfagarasan, este recomandat sa o faca din sud spre nord. Cea mai celebra sosea a Romaniei incepe in judetul Arges, in localitatea Arefu (la kilometrul 61 al DN7C ) si se termina in judetul Sibiu, langa localitatea Cartisoara (la intersectia cu DN1). Peisajul este mirific, iar diferentele de nivel si serpentinele se constituie intr-o provocare atat pentru masini cat si pentru soferi. Din pacate, din cauza conditiilor meteorologice, in fiecare an Transfagarasanul este deschis doar cateva luni pe an, incepand in iulie si pana in octombrie.
      Cele mai importante puncte de atractie turistica sunt Lacul si Barajul Vidraru, care este unul dintre cele mai mari din Europa, apoi Cetatea Poienari (construita pe vremea lui Vlad Tepes), Lacul glaciar Balea si Cascada Balea.

           Cum s-a construit
     Transfagarasanul a fost contruit intre 1970 si 1974. Poate ca o sumara prezentare in cifre este dificil de urmarit, dar pentru cei care au rabdarea sa o citeasca, merita spus ca la realizarea celor 92 de kilometri de sosea s-au dislocat circa 3 milioane de tone de roca, s-au facut 830 de lucrari transversale si 290.000 de metri cubi de zidarie. Pentru realizarea tunelului Capra la Balea au fost escavati peste 41.000 metri cubi de roca.
      De asemenea, s-au folosit 20 tone de dinamita, 3.573 tone de ciment, 89 tone de otel beton, 24.000 ancore, 129 tone de plase sudate, 14.200 metri patrati de cofraje, 1.750 metri liniari de tuburi de beton, 4.100 metri liniari de teava, 50 tone de confectii metalice, 6.900 metri cubi de nisip, 6.000 metri cubi de pietris, 3.000 tone de cribluri si 740 de lampi de iluminat.
      Dintre cei care au lucrat la construirea Transfagarasanului, pensionari in acest moment, unii mai povestesc cu cate sacrificii s-a facut soseaua care urca la cer. Inainte nu se puteau trece muntii nici macar cu calul.
      Dar, se spune ca la un moment dat Nicolae Ceausescu, cand inca nu era presedinte al Romaniei, a trecut prin comuna Arefu si i-a venit ideea ca trebuie facuta o sosea care sa taie muntii. In timpul lucrarilor, exact ca si la Vidraru, au murit multi oameni. Din pacate documentele nu au pastrat pentru istorie aceste cifre. Dar cei care au supravietuit spun ca este vorba de sute de jertfe omenesti. Multi dintre cei care au murit nici macar n-au mai fost gasiti prin prapastiile in care au cazut.
      Se spune la construirea tunelului, minerii care se ocupau cu montarea explozibilului se tineau unii de altii, cate 20 - 30, ca sa nu fie luati de vijelie si aruncati in prapastie.
      O poveste care circula din om in om se refera la un calugar pe nume Nectarie. Dupa construirea Transfagarasanului acesta a urcat cu masina, un Trabant, pana la Capra, unde a fost suprins de o avalansa. A lasat masina sub copertina de la Capra iar el s-a aruncat pe zapada, fiind dus de "val".Se spune ca asa a scapat cu viata, in timp ce masina au gasit-o abia dupa 6 luni cand s-a topit zapada.

Muntele Everest

Muntele Everest

     Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului mării. Se află în Munţii Himalaya, la coordonatele 27°59'20.62" N şi 86°55'28.27" E (coordonatele verificate pe Google Earth 26/11/06), pe graniţa dintre Nepal şi Tibet (China). În nepaleză numele muntelui este सगरमाथाSagarmāthā (Mama oceanului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). Numele din limba engleză, Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest.
     În 1808, guvernul britanic a iniţiat Marele studiu trigonometric al Indiei, cu scopul de a determina poziţia şi numele celor mai înalţi munţi din lume. Începând cu sudul Indiei, echipele de geodezi au avansat treptat spre nord folosind, pentru a măsura cât mai precis posibil altitudinile, teodolite uriaşe care cântăreau 500 kg şi care trebuia să fie duse fiecare de câte 12 oameni. Ei au ajuns la poalele munţilor Himalaya la începutul anilor 1830, dar Nepalul nu a permis intrarea britanicilor în ţară din cauza suspiciunilor de agresiune politică şi posibilă anexare.       Cererile geodezilor de a intra în Nepal au fost refuzate.

     Britanicii au fost obligaţi să-şi continue observaţiile din Terai, o regiune la sud de Nepal dispusă paralel cu munţii Himalaya. Condiţiile de viaţă din Terai erau dificile din cauza ploilor torenţiale şi a malariei — trei membri ai echipei au murit de malarie şi alţi doi a trebuit să se retragă din cauza problemelor de sănătate.

Cu toate acestea, în 1847, britanicii au insistat şi au iniţiat unele observaţii detaliate ale vârfurilor din Himalaya din staţii de observaţie aflate până la 240 km distanţă. Vremea i-a forţat să-şi limiteze observaţiile la ultimele trei luni ale anului. În noiembrie 1847, Andrew Waugh, Geodez General al Indiei, a efectuat câteva observaţii de la staţia Sawajpore aflată în capătul estic al munţilor Himalaya. La acea vreme, Kangchenjunga era considerat cel mai înalt vârf din lume, iar Waugh a observat un vârf în spatele lui, la aproximativ 230 km distanţă. John Armstrong, unul din oficialii lui Waugh, a văzut şi el culmea dintr-un loc mai la vest, şi a denumit-o vârful „b”. Waugh a scris mai târziu că observaţiile arătau că vârful „b” este mai înalt decât Kangchenjunga, dar din cauza distanţei mari de la care s-au făcut observaţiile, era nevoie de altele mai de aproape pentru a confirma rezultatul. În anul următor, Waugh a trimis un oficial geodez înapoi în Terai pentru a observa mai de aproape vârful „b”, dar norii au împiedicat toate tentativele.

     În 1849, Waugh l-a trimis pe James Nicolson în zonă. Nicolson a reuşit să facă două observaţii din Jirol, de la 190 km distanţă. Nicolson a luat apoi cel mai mare teodolit şi s-a îndreptat spre est, efectuând peste 30 de observaţii din cinci poziţii diferite, cea mai apropiată fiind la 174 km distanţă de vârf.

     Nicolson s-a retras în Patna pe Gange pentru a efectua calculele necesare pe baza observaţiilor. Datele sale i-au furnizat o altitudine medie de 9.200 m pentru vârful „b”, dar el nu a luat în calcul refracţia luminii care distorsionează înălţimile. Numărul indica, însă, în mod clar că vârful „b” era mai înalt decât Kangchenjunga. Din păcate, Nicolson s-a îmbolnăvit de malarie şi a fost obligat să revină acasă, fără să-şi termine calculele. Michael Hennessy, unul din asistenţii lui Waugh, începuse să denumească vârfurile cu numere romane, Kangchenjunga fiind denumit Vârful IX, iar vârful „b” devenind cunoscut sub numele de Vârful XV.

     În 1852, la cartierul general al geodezilor din Dehradun, Radhanath Sikdar, un matematician şi geodez indian din Bengal, a fost primul care a identificat Everest ca fiind cel mai înalt vârf din lume, folosind calcule trigonometrice pe baza măsurătorilor lui Nicolson. Un anunţ oficial asupra faptului că Vârful XV este cel mai înalt a fost amânat timp de câţiva ani, timp în care calculele au fost verificate în mod repetat. Waugh a început să lucreze pe datele lui Nicolson în 1854, şi, împreună cu echipa sa, a petrecut aproape 2 ani lucrând la calcule, încercând să trateze problemele refracţiei luminii, presiunii atmosferice, şi temperaturii aerului de-a lungul marilor distanţe de la care s-au făcut observaţiile. În cele din urmă, în martie 1856 a anunţat rezultatele într-o scrisoare adresată adjunctului său din Calcutta. A declarat că Kangchenjunga are 8.582 m, iar Vârful XV are 8.839 m. Waugh a concluzionat că Vârful XV este „foarte probabil cel mai înalt din lume”. Înălţimea vârfului XV a rezultat din calcule a fi exact 29.000 picioare (8.839 m), dar public a fost declarată a fi 29.002 picioare (8.840 m), pentru a evita să lase impresia că înălţimea calculată este doar o estimare rotunjită.

     Odată calculată înălţimea, următoarea problemă a fost identificarea unei denumiri a vârfului. Politica studiului era aceea de a păstra numele locale dacă acest lucru este posibil (de exemplu, Kangchenjunga şi Dhaulagiri erau nume locale), Waugh a argumentat că nu poate găsi niciun nume local folosit în mod curent. Căutarea lui Waugh după un nume local a fost împiedicată de faptul că Nepal şi Tibet erau la acea vreme închise pentru străini. Existau numeroase nume locale, cel mai cunoscut în Tibet vreme de câteva secole fiind Chomolungma, nume ce apărea pe o hartă din 1733 publicată în Paris de geograful francez D'Anville. Totuşi, Waugh a afirmat că, dată fiind pleiada de nume locale, este dificil să favorizeze un nume faţă de celelalte. Astfel, el a hotărât ca vârful XV să fie botezat după George Everest, predecesorul său în funcţia Geodez General al Indiei.

     Numele tibetan al Muntelui Everest este Chomolungma sau Qomolangma (ཇོ་མོ་གླིང་མ, ceea ce înseamnă „Mama sfântă”), iar transliterarea numelui din chineză este Zhūmùlǎngmǎ Fēng (Format:Zh-st), ce face referire la Mama Pământ; traducerea în chineză a numelui tibetan este Shèngmǔ Fēng (Format:Zh-st). Conform relatărilor englezeşti de la jumătatea secolului al XIX-lea, numele local al muntelui în regiunea Darjeeling era Deodungha, sau „Muntele Sfânt”.

     În 1865, muntele a primit oficial numele englezesc din partea Royal Geographical Society în urma propunerii lui Andrew Waugh. Waugh a botezat numele după George Everest, întâi folosind numele de Mont Everest, şi apoi Mount Everest. Totuşi, pronunţia modernă a numelui muntelui Everest în limba engleză, ˈɛvərɪst, ˈɛvrɪst este în realitate diferită de pronunţia folosită de Sir George pentru propriul său nume de familie, şi anume /ˈiːvrɪst/.

     Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mulţi cartografi europeni credeau că numele local al muntelui este "Gaurisankar", făcând confuzie cu un alt vârf, Gauri Sankar, aflat în apropiere.

     La începutul anilor 1960, guvernul nepalez a denumit oficial Muntele Everest Sagarmatha (सगरमाथा).

     În 2002, organul de presă al Partidului Comunist Chinez, Rénmín Rìbào a publicat un articol în care se pleda împotriva utilizării numelui englezesc al muntelui în Occident, insistând ca acesta să fie denumit după numele tibetan. Ziarul argumenta că numele chinezesc (de fapt nume tibetan) era mai vechi decât cel englezesc, Muntele    Qomolangma fiind marcat pe o hartă chinezească veche de peste 280 de ani.

      În 1856, Andrew Waugh a anunţat că Everest (pe atunci denumit vârful XV) are 8.840 m înălţime, după câţiva ani de calcule pe baza observaţiilor efectuate de către Marele Studiu Trigonometric.

     Mai recent, s-a arătat că muntele are 8.848 m înălţime, deşi există variaţii ale măsurătorilor. La 9 octombrie 2005, după câteva luni de măsurători şi calcule, Biroul de Stat pentru Geodezie şi Cartografie din China a anunţat oficial că înălţimea Muntelui Everest este de 8.844,43 m±0,21 m. Această instituţie a afirmat că este cea mai precisă măsurătoare efectuată. Această înălţime este înălţimea celui mai înalt punct de piatră şi nu a gheţii şi zăpezii care-l acoperă. Echipa chineză a măsurat şi o adâncime a stratului de gheaţă şi zăpadă de 3,5 m,ceea ce corespunde unei altitudini totale de 8.848 m. Grosimea zăpezii şi a gheţii variază în timp, fiind imposibil de determinat o înălţime absolută a acestui strat.

     Altitudinea de 8.848 m a fost determinată prima oară de un studiu indian din 1955, efectuat aproape de munte, folosind teodolite. Rezultatul a fost confirmat de o măsurătoare chinezească din 1975. În ambele cazuri, a fost măsurată înălţimea totală, cu tot cu stratul de zăpadă de pe vârf. În mai 1999, o expediţie americană, condusă de Bradford Washburn, a plasat un dispozitiv GPS pe cel mai înalt punct stâncos. Rezultatul dat de aparat a fost o altitudine de 8.850 m, la o grosime a gheţii de încă 1 m. Deşi nu a fost recunoscută oficial de Nepal, această cifră este des folosită. Incertitudinea dată de forma Pământului pune sub semnul întrebării măsurătorile efectuate în 1999 şi 2005.

     O hartă fotogrametrică (la scara de 1:50,000) a regiunii Khumbu, inclusiv partea sudică a Muntelui Everest, a fost alcătuită de Erwin Schneider în cadrul Expediţiei Internaţionale în Himalaya din 1955, care a încercat cucerirea vârfului Lhotse. O hartă topografică şi mai detaliată a zonei Everestului a fost realizată la sfârşitul anilor 1980 sub îndrumarea lui Bradford Washburn, folosind fotografii din aer.

     Se consideră că tectonica plăcilor din zonă are ca efect creşterea în înălţime a vârfului şi migrarea sa către nord-est. Două relatări sugerează că vitezele de schimbare sunt de 4 mm/an creştere în înălţime şi 3–6 mm/an migrare către nord-est, dar o altă sursă dă o mişcare laterală mai puternică (27 mm/an), şi s-a sugerat şi că s-ar micşora.

     Se consideră că regiunea Muntelui Everest, şi a munţilor Himalaya în general, suferă o topire a gheţii din cauza încălzirii globale.

     Geologii au împărţit rocile ce compun Everestul în trei unităţi, numite "formaţiuni". Fiecare din aceste formaţiuni sunt despărţite una de alta de falii, de-a lungul cărora au fost presate una de cealaltă. De la vârful Everest până la bază, aceste roci reprezintă Formaţiunea Qomolangma, Formaţiunea Pasul Nordic, şi Formaţiunea Rongbuk.

     De la vârf până la începutul Bandei Galbene, la aproximativ 8.600 m peste nivelul mării, vârful Everestului constă din Formaţiunea Qomolangma, denumită şi Formaţiunea Everest sau Formaţiunea Jolmo Lungama. Ea constă din calcar paralel laminat şi sedimentat, alb sau cenuşiu-deschis, cu straturi de dolomit recristalizat, şi cu lame argiloase şi din silt. Gansser a raportat găsirea de fragmente vizivile de crinoide în aceste calcare. Analizele petrografice ale probelor din acest calcar ordovician din apropierea vârfului au arătat că acestea sunt compuse din pastile de carbonaţi şi resturi fin fragmentate de trilobiţi, crinoide, şi ostracode. Alte probe fuseseră atât de puternic dezmembrate şi recristalizate încât nu au putut fi determinate componentele lor iniţiale. Formaţiunea Qomolangma este divizată de câteva falii cu unghi mare care se termină la falia de unghi scăzut, Falia Qomolangma. Această falie o separă de Banda Galbenă de dedesubt. Ultimii cinci metri din partea inferioară a   Formaţiunii Qomolangma, chiar de deasupra faliei, sunt puternic deformaţi.

     Grosul Everestului, între 7.000 şi 8.600 m, constă din Formaţiunea Pasul Nordic, a cărei parte superioară o formează Banda Galbenă, între 8.200–8.600 m. Banda galbenă constă din straturi intercalate de marmură, de o culoare brună-gălbuie, precum şi din filit şi semişist. Analiza petrografică a marmurei colectate de la aproximativ 8.300 m a arătat că ea constă, în proporţie de 5%, din urme de schelete de crinoide recristalizate. Cei cinci metri ai Benzii Galbene aflaţi lângă Falia Qomolangma sunt puternic deformaţi. Un strat de 5–40 cm grosime de breccia o separă de Formaţiunea Qomolangma.

     Restul Formaţiunii Pasul Nordic, expusă între 7.000 şi 8.200 m pe Everest, constă din straturi de şist, filit şi marmură. Între 7.600 şi 8.200 m, Formaţiunea Pasul Nordic constă din filit biotit-cuarţ şi filit clorit-biotit intercalate cu cantităţi minor de şist biotit-sericit-cuarţ. Între 7.000–7.600 m, partea inferioară a Formaţiunii Pasul Nordic constă din şist cuarţ-biotit intercalat cu şist epidot-cuarţ, şist biotit-calcit-cuarţ, şi straturi subţiri de marmură cuarţoasă. Aceste roci metamorfice par a fi rezultate din metamorfismul unor flişuri marine compuse sau sedimentate, lut, gresie argiloasă, gresie calcaroasă, grauwacke, şi gresie nisipoasă. Baza Formaţiunii Pasul Nordic este o falie numită “Falia Lhotse”.

     Sub 7.000 m, Formaţiunea Rongbuk formează baza Everestului. Ea constă din şist silminit-K-feldspat şi gneiss cu numeroase silluri şi dike-uri de leucogranit cu grosimi de la un cm la 1.500 m.

Varful Everest 3D

Vedere din spatiu al lantului muntos Hymalaia

Cheile Bicazului

Cheile Bicazului - Pietrele Rosii

    



     Descrierea generală a Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş

Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş (PNCB-H) prezintă un deosebit interes ştiinţific din punct de vedere geologic, geomorfologic, paleontologic,peisagistic dar şi din punctul de vedere al diversităţii biologice generate de marea varietate a condiţiilor geoclimatice. Cheile Bicazului sunt renumite în România, datorită mărimii lor impresionante. De asemenea, Lacul Roşu, format prin bararea naturală a apelor pârâului Bicaz (anul 1837), oferă privirii un peisaj deosebit de pitoresc.

      LocalizareParcul este localizat în Munţii Hăşmaş (Hăghimaş), situaţi în grupa centrală a Carpaţilor Orientali, grupă montană cunoscută şi sub denumirea de Carpaţii Moldo-Transilvani. Parcul se află în zona central-nord-estică a României, pe raza judeţelor Neamţ şi Harghita.
  Acces Aria protejată Cheile Bicazului-Hăşmaş este străbătută de drumul transcarpatic (DN12C) care leagă localitatea Gheorgheni, situată în Depresiunea Giurgeului (drenată de râul Mureş), de Bicaz, oraş amplasat pe râul Bistriţa. Accesul spre Hăşmaşul (Hăghimaşul) Mare se poate face şi de la Bălan, situat la Nord de Sândominic, de pe DN12. 

       Rezervaţii naturale incluse în parc

Cheile Bicazului (jud. Neamţ, 1.600 ha şi jud. Harghita, 2.128 ha) şi Lacul Roşu, Cheile Şugăului % (10 ha), Avenul Licaş (5 ha), masivul Hăşmaşul Mare-Piatra Singuratică şi Hăşmaşul Negru (800 ha).

       Suprafaţa PNCB-H : 6.575 ha.

       Marcaje şi însemne turistice

• Panouri cu informaţii despre P.N.C.B.-H.
• Starea traseelor turistice este revizuită permanent de către Administraţia Parcului;
• Administraţia Parcului procedează la adoptarea normelor de semnalizare turistică folosite la nivel European;

  

     Pentru dezvoltarea ecoturismului şi de asemenea pentru creşterea atractivităţii zonei, fiecare traseu turistic va avea un pachet suplimentar de informaţii legate de comunităţile locale, relief, floră, faună. Ghizii locali specializaţi vor fi capabili să ofere turiştilor aceste informaţii auxiliare. Se vor crea trasee specializate pe observaţii asupra florei şi faunei.

Varful Moldoveanu

Varful Moldoveanu

                              

      Vârful Moldoveanu este vârful muntos cel mai înalt din România, situat în Masivul Făgăraş, judeţul Argeş. Altitudinea sa este 2.544 metri. Din cauza vârfurilor muntoase înalte din jurul său, majoritatea de peste 2.400 de metri, este vizibil doar de pe creasta Făgăraşului, spre deosebire de multe din principalele vârfuri ale lanţului făgărăşan, care sunt vizibile şi din Depresiunea Făgăraşului.

În partea stângă a fotografiei este Vârful Viştea Mare, al treilea vârf ca înălţime din ţară, cu o altitudine de 2527 de metri. Situat în partea braşoveană a Munţiilor Făgăraş acesta alcătuieşte un trapez împreună cu Vârful Moldoveanu.