Polul Nord

Wrote by Victor Carstea in : - English

                                           - Romanian 

      The North Pole , also known as the Geographic North Pole or Terrestrial North Pole , is, subject to the caveats explained below, defined as the point in the northern hemisphere where the Earth 's axis of rotation meets its surface.  
     Polul Nord, de asemenea, cunoscut sub numele de Nord Polul geografica sau terestre Polul Nord, este, sub rezerva limitări a explicat de mai jos, definită ca punctul în emisfera nordică în cazul în care Pamantului axa e de rotaţie întâlneşte suprafaţa sa. It should not be confused with the North Magnetic Pole . Nu ar trebui să fie confundată cu Polul Nord Magnetic .
The North Pole is the northernmost point on Earth, lying diametrically opposite the South Pole . Polul Nord este cel mai nordic punct de pe Pamant, situată diametral opuse Polul Sud . It defines geodetic latitude 90° North, as well as the direction of True North . Aceasta defineşte geodezice latitudine 90 ° nord, precum şi direcţia de Nord Adevărat . At the North Pole all directions point south; all lines of longitude converge there, so its longitude can be defined as any degree value. La Polul Nord toate direcţiile, punctul de sud, toate liniile de longitudine converg acolo, astfel încât longitudine sale pot fi definite ca orice valoare grad.
 
     While the South Pole lies on a continental land mass , the North Pole is located in the middle of the Arctic Ocean amidst waters that are almost permanently covered with constantly shifting sea ice . În timp ce Polul Sud se intinde pe o continental masă teren , Polul Nord este situat în mijlocul Oceanului Arctic în mijlocul apelor, care sunt aproape permanent acoperite cu deplasare in mod constant de gheaţă pe mare . This makes it impractical to construct a permanent station at the North Pole (unlike the South Pole). Acest lucru face imposibil de a construi o staţie permanentă de la Polul Nord (spre deosebire de Polul Sud). However, the Soviet Union , and later Russia , have constructed a number of manned drifting stations , some of which have passed over or very close to the Pole. Cu toate acestea, Uniunea Sovietică , şi mai târziu Rusia , au construit o serie de staţii disponibilă în derivă , dintre care unele au trecut peste sau foarte aproape de Polul. In recent years, a number of studies have predicted that the North Pole may become seasonally ice-free due to Arctic shrinkage , with timescales varying from a few years to fifty years or more. În ultimii ani, o serie de studii au prezis că Polul Nord ar putea deveni sezonier fără gheaţă, datorită micşorării Arctic , cu termenele variind de la câţiva ani, la cincizeci de ani sau mai mult.
 
     The sea depth at the North Pole has been measured at 4,261 m (13,980 ft). The nearest land is usually said to be Kaffeklubben Island , off the northern coast of Greenland about 700 km (430 mi) away, though some perhaps non-permanent gravel banks lie slightly closer. Adâncimea mării la Polul Nord a fost măsurată la 4261 m (13980 ft).  uscatul cel mai apropiat este, de obicei declarat a fi Kaffeklubben Island , în largul coastei de nord a Groenlandei aproximativ 700 km (430 mi) distanţă, deşi unele, probabil, non-permanent băncilor pietris minciună puţin mai aproape. The nearest permanently inhabited place is Alert in the Qikiqtaaluk Region, Nunavut, Canada, which is located 817 kilometres (508 mi) from the Pole. Cel mai apropiat loc permanent locuit este Alarma în regiunea Qikiqtaaluk, Nunavut, Canada, care este situat la 817 km (508 mi) de la Polul.

     Axei de rotatie a Pamantului - şi, prin urmare, poziţia Polul Nord - a fost de obicei considerat a fi fixe (relativ la suprafaţa Pământului), până când, în secolul al 18-lea, matematicianul Leonhard Euler a prezis ca axa s-ar putea "clătina" uşor . Around the beginning of the 20th century astronomers noticed a small apparent "variation of latitude," as determined for a fixed point on Earth from the observation of stars. În jurul valorii de la începutul secolului 20 astronomi a observat o mică aparent "de variaţie de latitudine," determinate pentru un punct fix de pe Pamant de la observarea stelelor. Part of this variation could be attributed to a wandering of the Pole across the Earth's surface, by a range of a few meters. O parte din această variaţie ar putea fi atribuite la o rătăcire de la Polul pe suprafaţa Pământului, printr-o gamă de câţiva metri. The wandering has several periodic components and an irregular component. Wandering are mai multe componente periodice şi o componentă neregulat. The component with a period of about 435 days is identified with the 8 month wandering predicted by Euler and is now called the Chandler wobble after its discoverer. Componenta cu o perioadă de aproximativ 435 zile este identificat cu luna 8 rătăcitori prezis de către Euler şi se numeşte acum clătina Chandler după descoperitorul ei. The exact point of intersection of the Earth's axis and the Earth's surface, at any given moment, is called the "instantaneous pole", but because of the "wobble" this cannot be used as a definition of a fixed North Pole (or South Pole) when metre-scale precision is required. Punctul exact de intersecţie a axei Pământului şi suprafaţa Pământului, în orice moment dat, este numit "pol instantanee", dar din cauza "oscilaţie" acest lucru nu poate fi folosit ca o definiţie de un polonez fix Nord (sau Polul Sud ), atunci când m-scară de precizie este necesar.       It is desirable to tie the system of Earth coordinates ( latitude , longitude , and elevations or orography ) to fixed landforms. Este de dorit pentru a lega sistemul de Pamant coordonate ( latitudine , longitudine , şi creşteri sau orografia ) la forme de relief fixe. Of course, given plate tectonics and isostasy , there is no system in which all geographic features are fixed. Desigur, având în vedere plăci tectonice şi isostasy , nu există un sistem în care toate caracteristicile geografice sunt fixe. Yet the International Earth Rotation and Reference Systems Service and the International Astronomical Union have defined a framework called the International Terrestrial Reference System . Cu toate acestea, Rotation Pământului internaţional şi sistemelor de servicii de Referinţă şi Uniunea Astronomică Internaţională au definit un cadru numit Sistemul Internaţional de Referinţă terestre .

Transfagarasanul

                                                           (lipsa imagine)

     Daca ar trebui sa spun in cateva cuvinte, atunci Transfagarasanul (DN 7C) este doar drumul care traverseaza muntii Fagaras (cei mai înalti munti ai României - vf. Moldoveanu 2544 metri) si uneste Muntenia de Ardeal.
      Dar de fapt, Transfagarasanul este mai mult de atat. Este drumul care ajunge la cea mai inalta altitudine din Romania, 2042 de metri, in Caldarea Glaciara Balea. Are doua benzi care se intind pe o lungime de 92 de kilometri. Din cauza nenumaratelor serpentine cu masina viteza medie este de cel mult 40 km la ora. Apoi, pe intregul traseu sunt construite 27 de viaducte si poduri si cel mai lung tunel de la Capra la Balea Lac, de 887 de metri, care strabate muntele Paltinul. Aerisirea tunelului se face natural datorita curentilor de aer extrem de puternici. Banda de circulatie prin tunelul neiluminat are doar 6 metri latime si un trotuar de un metru latime.
    Pentru cei care doresc sa se "aventureze" pe Transfagarasan, este recomandat sa o faca din sud spre nord. Cea mai celebra sosea a Romaniei incepe in judetul Arges, in localitatea Arefu (la kilometrul 61 al DN7C ) si se termina in judetul Sibiu, langa localitatea Cartisoara (la intersectia cu DN1). Peisajul este mirific, iar diferentele de nivel si serpentinele se constituie intr-o provocare atat pentru masini cat si pentru soferi. Din pacate, din cauza conditiilor meteorologice, in fiecare an Transfagarasanul este deschis doar cateva luni pe an, incepand in iulie si pana in octombrie.
      Cele mai importante puncte de atractie turistica sunt Lacul si Barajul Vidraru, care este unul dintre cele mai mari din Europa, apoi Cetatea Poienari (construita pe vremea lui Vlad Tepes), Lacul glaciar Balea si Cascada Balea.

           Cum s-a construit
     Transfagarasanul a fost contruit intre 1970 si 1974. Poate ca o sumara prezentare in cifre este dificil de urmarit, dar pentru cei care au rabdarea sa o citeasca, merita spus ca la realizarea celor 92 de kilometri de sosea s-au dislocat circa 3 milioane de tone de roca, s-au facut 830 de lucrari transversale si 290.000 de metri cubi de zidarie. Pentru realizarea tunelului Capra la Balea au fost escavati peste 41.000 metri cubi de roca.
      De asemenea, s-au folosit 20 tone de dinamita, 3.573 tone de ciment, 89 tone de otel beton, 24.000 ancore, 129 tone de plase sudate, 14.200 metri patrati de cofraje, 1.750 metri liniari de tuburi de beton, 4.100 metri liniari de teava, 50 tone de confectii metalice, 6.900 metri cubi de nisip, 6.000 metri cubi de pietris, 3.000 tone de cribluri si 740 de lampi de iluminat.
      Dintre cei care au lucrat la construirea Transfagarasanului, pensionari in acest moment, unii mai povestesc cu cate sacrificii s-a facut soseaua care urca la cer. Inainte nu se puteau trece muntii nici macar cu calul.
      Dar, se spune ca la un moment dat Nicolae Ceausescu, cand inca nu era presedinte al Romaniei, a trecut prin comuna Arefu si i-a venit ideea ca trebuie facuta o sosea care sa taie muntii. In timpul lucrarilor, exact ca si la Vidraru, au murit multi oameni. Din pacate documentele nu au pastrat pentru istorie aceste cifre. Dar cei care au supravietuit spun ca este vorba de sute de jertfe omenesti. Multi dintre cei care au murit nici macar n-au mai fost gasiti prin prapastiile in care au cazut.
      Se spune la construirea tunelului, minerii care se ocupau cu montarea explozibilului se tineau unii de altii, cate 20 - 30, ca sa nu fie luati de vijelie si aruncati in prapastie.
      O poveste care circula din om in om se refera la un calugar pe nume Nectarie. Dupa construirea Transfagarasanului acesta a urcat cu masina, un Trabant, pana la Capra, unde a fost suprins de o avalansa. A lasat masina sub copertina de la Capra iar el s-a aruncat pe zapada, fiind dus de "val".Se spune ca asa a scapat cu viata, in timp ce masina au gasit-o abia dupa 6 luni cand s-a topit zapada.

Polul Sud

     -Cercul Antarctic 

66°33'S

     -Suprafata:

 21,2 mil.km2

     -Cantitati de gheata in Antarctica:

 30 mil.km2

    

     -Ghetari: 

 1,5 mil.km2

          Caracteristici generale

      Al cincilea continent ca mărime, dintre cele sase ale Terrei, Antarctica este cel mai sudic, mai rece, mai indepărtat si mai recent descoperit continent, fiind pentru prima oară detectat la inceputul secolului al XIX-lea.
      Acoperită aproape in totalitate de gheată si fără a avea o populatie umană stabilă, ea inconjoară Polul Sud. La randul său Antarctica este inconjurată de Oceanul Antarctic,intindere de apă creată din zonele de sud ale oceanelor Pacific, Atlantic si Indian, dar fiind considerat un ocean separat de celelalte datorită temperaturii mai scăzute a apei si a salinitătii mai mici. Antarctica detine in jur de 90% din gheata existentă pe Pămant. Banchiza ce înconjoară continentul are aproximativ 29 milioane km cubi de gheată.
      Antarctica nu are rezidenti permanenti, dar un număr mare de guverne isi mentin permanent statiile de cercetare pe continent. Emilio Marcos Palma a fost prima persoană care s-a născut in Antarctica la Baza Esperanza in 1978, părintii lui fiind trimisi acolo impreună cu alte 7 familii.
     Precipitatiile din Antarctica sunt la fel de putine ca in desertul Sahara si este la fel de frig ca pe Marte. La Polul Sud, soarele rasare in jurul datei de 21 septembrie si apune pe 21 martie.
Antarctica detine si recordul temperaturii negative. In anul 1960, la statiunea rusească de cercetare "Vostok" s-au inregistrat -89,2 ⁰C.
      La Polul Sud toate directiile indica nord.
     Cel mai inalt continent este Antarctica (aflat la 2600 m deasupra marii).

          Intindere

      Antarctica, numită astfel pentru a o deosebi de partea opusă a globului - zona arctică - se intinde după paralela de 60 de grade latitudine sudică.
Cel mai apropiat vecin al ei se găseste la 1.000 de km si este America de Sud, urmată de Australia si Africa, la 2.500 si 4.000 de km depărtare.
      Cea mai mare parte a teritoriului său se intinde in emisfera estică, in partea vestică se găseste Peninsula Antarctică, intindere ce apropie continentul de America de Sud. Cel mai inalt varf de pe continent atinge 5.140 m (in masivul Vinson din partea vestică), iar inăltimea sa medie este putin mai mare de 2.000 de metri, ceea ce il face continentul cu cea mai mare inăltime medie.
Antarctica are o suprafată totală de 13.178.000 km pătrati, fiind astfel mai mare decat Europa si Australia.

           

          Clima

      Pozitia pe latitudine si inăltimile ei mari fac din Antarctica cel mai rece continent.
      Cu toate acestea se deosebesc două anotimpuri. In anotimpul rece temperatura in zonele intercontinentale poate scădea sub -80⁰C, în timp ce in anotimpul cald temperatura se poate ridica, in aceleasi zone, pană peste -30 ⁰C.
      In zonele de coastă se poate ajunge, in sezonul cald, la temperatura de inghet (0 ⁰C), dar şi aici valorile negative sunt ridicate în perioada rece.
Antarctica detine si recordul temperaturii negative. In anul 1960, la statiunea rusească de cercetare Vostok s-au inregistrat -89,2 ⁰C.
      Interiorul Antarctica este un desert polar in care bat vanturi moderate ce rareori ating 30 km/h, insă ele se intetesc si devin mai persistente in apropierea coastelor. Vanturi extrem de reci, compuse din aerul aflat in partea inferioară a versantilor abrupti din interiorul regiunilor muntoase, bat spre pantele de gheată mai mici.
      Zona este foarte săracă in precipitatii, un dintre cele mai uscate zone de pe glob, aproximativ 50 mm de precipitatii căzand aici anual. Acestea cresc cu cat ne apropiem de tărm, atingand in zonele apropiate de coastă 200 mm/an. Precipitatiile sunt formate in mare măsură din căderi de zăpadă aduse de cicloni. De obicei ele cad sub formă de zăpadă sau gheată, dar uneori se inregistrează si ploi, în zonele litorale.
     Există mai multe tipuri de climat in Antarctica, toate sunt reci, dar diferă in severitate.
     La fel ca si precipitatiile, climatul se imblanzeste cu cat latitudinea scade. Peninsula Antarctica este zona in care se intalneste clima cea mai blandă, aici temperatura putandu-se situa in timpul sezonului mai cald in jurul valorii de 0  ⁰C.

          Vegetatia

      Acoperită aproape in totalitate de un strat gros de gheată, Antarctica are foarte putin teren disponibil pentru formarea solurilor sau aparitia vegetatiei. Solul existent s-a format in perioada mai recentă a existentei continentului si are un continut organic scăzut, la fel ca si capacitatea de stocare a apei.
Antarctica fiind izolată de alte continente, este foarte greu pentru alte tipuri de vegetatie să se răspandească pe teritoriul ei. Temperatura constant scăzută, vanturile puternice si lipsa umiditătii descurajează alte plante.
      Exceptie fac plantele ce se pot adapta la aceste conditii, fiind capabile să se dezvolte activ numai cateva zile pe an. Acesti factori limitează existenta plantelor in Antarctica numai la cale din Regnul Protista (organisme simple, de obicei unicelulare): alge, licheni si muschi. In Antarctica există numai două specii cunoscute de plante ce infloresc, ele se găsesc în Peninsula Antarctica si insulele din jurul său.
      Continentul nu are un echivalent al tundrei arctice, unde se găsesc o mai mare varietate de plante: cea mai bogată vegetatie a Antarctica poate fi comparată mai mult cu cea din nord, vegetatia săracă a deserturilor polare arctice. Cu toate acestea, petice de vegetatie cresc pe toate stancile neacoperite de gheată, pană la 290 km distantă de Polul Sud. Alge de zăpadă cresc pe zăpadă si pe suprafata ghetii aproape de coastă, in special de-a lungul Peninsulei Antarctice, unde păsările de mare si briza oceanului aduc posibilităti de nutritie.
      Apele antarctice suportă si alte tipuri de vegetatie. Buruieni de apă din zonele de coastă cresc pe si in jurul insulelor, aproape de continent, dar nu pot apărea aici datorită ghetii marine ce rade tărmurile.
In apele reci ale oceanului ce înconjoară Antarctica se găsesc diferite tipuri de alge ce plutesc pe o perioadă scurtă, atat cat să se inmultească pe perioada anotimpului cald, mai ales in zonele unde izvoarele aduc la suprafată ape cu o cantitate nutritivă ridicată. Aceste alge plutitoare sunt o sursă bogată de hrană pentru animalele marine.

          Fauna

      Climatul aspru si sărăcia vegetatiei regiunilor de pămant ale Antarcticii acceptă numai animale microscopice, insecte primitive si alte specii de acest fel ce pot supravietui in solurile umede. Se mai găsesc si alte nevertebrate, săritoare si mici.Cel mai mare animal terestru din Antarctica  poate creste pană la 12 mm. In contrast cu uscatul oceanul contine o mare varietate de animale, toate depinzand, intr-un fel sau altul, de algele ce cresc la suprafata apei. Organismele zooplancton, cum ar fi viermii-săgeată, pestii-jeleu, pestii-larvă, alte larve, stelele de mare se hrănesc cu organisme fitoplancton - alge plutitoare. La randul lor, organismele zooplancton sunt o sursă de hrană pentru pesti si calmari, ambele tipuri abundand in apele antarctice. Acest lant continuă, pestii si calmarii fiind o sursă de hrană pentru foci, balene si păsări de mare, cei mai mari si mai buni prădători ai zonei. In acest Ocean Sudic se hrănesc sapte specii de balene, si opt de delfini; cateva dintre aceste specii intră adanc in banchiză in timpul sezonului cald. Sapte specii de foci respiră in regiunea antarctică, unele pe tărmurile sudice ale insulelor, altele exclusiv in regiunea banchizei. Aproximativ 40 de specii de păsări de apă - incluzând 7 specii de pinguini :
     ( Imperiali, Regali, Adelie, Chinstrap, Rockhopper, Gentoo, Macaroni ), 4 de albatrosi, cormorani, pescărusi s.a. - sunt răspandite in Antarctica, mai ales pe insule si coaste. Multă vreme vanate pentru ulei, marile animale marine joacă un rol important in atragerea oamenilor spre Antarctica. In prezent legile internationale, in vigoare din anii 1960, le protejează.

          Solurile si resursele minerale

      Desi are o intindere destul de mare, Antarctica are solul compus in majoritatea din gheată. In partea sa estică se găseste sub stratul de gheată o masă de pămant aproximativ de mărimea Australiei, in timp ce in zona vestică se află mai multe insule acoperite si unite intre ele. De aceea numai circa 2,4 % din aria Antarcticii este rocă vizibilă, restul aflandu-se sub gheată. Zonele expuse includ varfurile a câtorva lanturi muntoase si ale altor resturi imprăstiate. Se remarcă aici lantul Transantarctic care separă partea de vest a continentului de cea de est. Se mai găsesc si niste văi glaciare, neacoperite de gheată si păstrate uscate de vanturile ce bat din interiorul continentului.
      Numai 2% din zonele de coasta sunt tărmuri stancoase sau zone litorale. Restul tărmului este format din gheata ce se continua si după capătul rocilor continentale. Banchiza ce inconjoară Antarctica, formată cu milioane de ani in urmă, are o grosime medie de 2.160 de metri, in timp ce recordul de grosime atinge 4.700 de metri.Formarea acestei banchize s-a produs prin suprapunerea straturilor de zăpadă căzute si transformarea lor in gheată.
      Solul ce se află sub gheată este format din roci metamorfice, acoperite de sedimente din perioadele geologice Cretacic si Permian. Continand evidente despre păduri tropicale si deserturi ce au precedat mai recenta perioadă de conditii glaciare, aceste straturi reflectă complexitatea climatului istoric al Antarctica. Ceea ce acoperă acum solurile continentului este o uriasă cupolă de gheată ce se ridică de pe coastele acestuia si se ridică intr-un platou inalt de peste 4.000 m, aflat incă in crestere.
      Muntii Transantarctici se intind pe o distantă de 3.500 km de-a lungul flancului vestic al Antarcticii de Est, separand-o pe aceasta de partea de vest a continentului. Acest sir este un masiv stăvilar penetrat de ghetari pentru platoul de gheată al Antarcticii de Est, care, de altfel, contine 2/3 din teritoriul continentului.
      Cativa vulcani activi, printre care si vulcanul Erebus, punctează coasta Antarctica si zonele insulare apropiate. Solul multistratificat al Antarcticii de Vest, afectat si transformat de modificarea structurii geologice, dezvăluie o istorie geologică distinctă a acesteia, mult mai zbuciumată decat cea a părtii de est a continentului.Această multistratificare are la bază un strat din Precambrian, acoperit de sedimente vulcanice din Perioada Carboniferă, si altele din Mezozoic si Tertiar.
     Desi numai aproximativ 1% din solul continentului a fost cercetat pentru minerale, se pare că Antarctica are resurse minerale bogate. Muntii Transantarctici contin resurse considerabile de cărbune, precum si cupru, plumb, zinc, cositor, argint si aur. In muntii din estul Antarctica se mai găsesc insemnate minereuri de fier, alte zăcăminte se mai găsesc si in Peninsula Antarctică. Alte metale prezente pe continent sunt cromul, nichelul si platina. Se crede de asemenea, că există si zăcăminte de petrol si gaze naturale, sub Marea Ross (in sud-vestul continentului).In prezent acest potential mineral al Antarctica nu este utilizat decat de cercetătorii de la statiile de cercetare prezente pe continent.

          Ghetarii polari

      Ghetarii continentali (de calotă) - ocupă suprafete extrem de extinse si au o grosime care uneori depăsec 3 000 m. Acoperă mari arii terestre, indiferent de relief: intregul continent Antarctica si insulele din Oceanul Artic
( Groenlanda, Islanda etc.) si ocupă 98,5 din toată aria hidrosferei.
      In jurul Antarcticii, ghetarii de pe continent se prelungesc mult in apele Oceanului Planetar, formand o platosă relativ unitară, inaltă pană la 90 m, numită banchiză, din care se rup mari blocuri de gheată numite aisberguri, care datorită curentilor de apă oceanici, plutesc in largul oceanului.
      Gheata este plastică si de aceea se miscă prin alunecare, mutandu-se pe fiecare tip de pantă. Deplasarea este lentă, intre 5-150 m pe an, asa că o portiune de gheată de la zona de formare pană la linia de topire are nevoie de un timp indelungat, de la circa 100 ani pană la peste 1 000 ani.

          Aisbergurile

      Aisbergurile sunt parti rupte dintr-un ghetar sau dintr-un bloc de gheata, care plutesc pe apa. Pot avea diferite forme si pot atinge dimensiuni uriase. In 1988, un aisberg de marimea Belgiei a fost intalnit in Antarctica. Aisbergurile se distrug treptat si se topesc cand ajung in ape mai calde, dar chiar si celor mai mici le trebuie doi ani sau trei ani ca sa se topeasca.

          Aurora Australa

      Acest spectacol magnific de culoare are loc datorită materiei expulzate de soare ce interactionează cu campul magnetic terestru. In urma puternicelor explozii solare sunt expulzare in spatiu particule puternic incărcate electric     ( ioni ), ce călătoresc prin spatiu cu viteze ce variază intre 300 si 1 200 km/s. Un nor de astfel de particule formează plasma. Fluxul de plasmă ce vine de la soare este cunoscut sub numele de vant solar. In timp ce vantul solar interactionează cu marginile campului magnetic terestru, unele dintre aceste particule sunt atrase de acesta.
      Ele urmează apoi liniile campului magnetic in jos spre ionosferă, strat atmosferic situat între 60 şi 600 km deasupra scoartei terestre. Cand aceste particule interactionează cu gazele din ionosferă produc acest impresionant spectacol de lumini, numit de noi aurora. Cele produse la Polul Nord se numesc Boreale iar cele de la Polul Sud - Australe.
Gama de culori variază intre rosu, verde, albastru si violet.
Luminile sunt intr-o continuă miscare datorită acestor interactii dintre vantul solar si campul magnetic terestru.
      Vantul solar generează de obicei pană la 1 000 000 megawati de electricitate intr-un astfel de spectacol si acest lucru poate cauza interferente cu liniile electrice, transmisiile radio-TV si comunicatiile prin satelit.
      Prin studiul aurolelor, cercetătorii pot afla multe despre vantul solar, cum afectează aceasta atmosfera si cum poate fi folosită această energie degajată in folosul omenirii.
      In urma observatiilor asupra soarelui, aceste aurore pot fi prezise cu destulă acuratete.
      Aurorele apar in regiunile polare ale globului. In emisfera nordică, zonele in care sunt vizibile se intind tot mai mult spre sud cu cat vantul solar este mai puternic la un moment dat. In mod normal, zonele in care pot fi observate, sunt nordul Finlandei, Scandinavia, toată Canada si nordul SUA, Alaska si Siberia. In timpul furtunilor solare puternice, acestea pot fi vizibile pană in centrul Europei, aurolele putand avand loc la orice oră din zi sau din noapte.

          Mijloace de transport

Singurul port al Antarcticii se afla la statia de cercetare McMurdo. Multe statii de coasta ancoreaza in larg iar de acolo cele necesare se tranporta la tarm cu barci, elicoptere, slepuri. Putine statii au debarcader.
      Aeroporturi nepavate - in total sunt 27.
- Peste 3.047 m: 6
- 2,438 to 3.047 m: 5
- 1,524 to 2.437 m: 1
- 914 to 1.523 m: 9
- Sub 914 m: 6
      Heliporturi - 53

          Turism

In Antarctica opereaza acum numeroase companii de turism, cele mai multe din Marea Britanie, Canada si SUA. Mijloacele de transport folosite in timpul calatoriilor sunt de o mare diversitate: spargatoare de gheata, barci pneumatice, snowmobile, atelaje trase de caini, elicoptere si avioane. Calatorii care se aventureaza mai la sud de Cercul Antarctic au ocazia sa traiasca fie o zi in care Soarele straluceste vreme de 24 de ore neintrerupt (in jurul datei de 21 decembrie), fie o noapte lunga cat o intreaga zi (in jurul datei de 21 iunie).

Temperatura medie din Romania a crescut cu un grad

    

     Potrivit unor scenarii privind schimbările climatice din România între anii 2001-2030, se proiectează o creştere a temperaturii medii lunare din ţara noastră în lunile noiembrie-decembrie şi în perioada caldă a anului (mai-septembrie), valori ceva mai ridicate fiind la munte, în sudul şi vestul ţării. Scenariile au fost elaborate de Administraţia Naţională Meteorologică.

     Încalzirea medie anuală, la nivelul întregii ţări, este cuprinsă între 0.7 oC şi 1.1 oC, cele mai mari valori fiind în zona montană. Pentru intervalul 2020-2030, temperatura medie anuală creşte în sud-estul ţării, informează realitatea.net. Vestul ţării are o încălzire medie nesemnificativă. Pentru temperatura aerului, se proiectează o răcire în timpul iernii mai pronunţată în regiunile extracarpatice şi mai scăzută în regiunile montane. În timpul primăverii este proiectată o încălzire semnificativă în toată ţara, mai pronunţată în est, iar toamna deşi din nou în aproape toată ţara se indică o uşoară încalzire aceasta este mai semnificativă în Subcarpaţii Meridionali şi sud-estul extrem.

     În ceea ce priveşte precipitaţiile, se proiectează o scădere a cantităţilor lunare de precipitaţii îndeosebi în lunile de iarnă (decembrie, februarie), o creştere în luna octombrie, iar în luna iunie se proiectează o uşoară creştere la staţiile de munte şi scăderi la staţiile de deal şi câmpie, potrivit unor scenarii publicate de Ministerul Mediului. Pentru celelalte luni, schimbările nu sunt semnificative. În cazul mediilor anule a cantităţilor de precipitaţii cumulate în 24 ore, se remarcă pentru 2020-2030 valori apropiate de normal cu uşor excedent în nord-estul extrem şi deficit în sud-est şi sud-vest.

Eclipsa de Soare

     O eclipsă de Soare se produce atunci când Luna trece între Pământ şi Soare, prin faţa Soarelui. Văzut de pe Pământ, discul Lunii e de obicei mai mare decât cel al Soarelui şi, dacă se interpune între privitor şi Soare, îi "blochează" lumina, aruncând o umbră corespunzătoare pe Pământ. Când discul Lunii acoperă în întregime pe cel al Soarelui imaginea luminoasă obişnuită a Soarelui este blocată complet şi, pentru o anumită zonă de observaţie şi o anumită durată de ordinul câtorva minute, eclipsa de soare este totală. Eclipsele totale de Soare permit executarea unor studii astronomice speciale, dar au loc mult mai rar decât cele parţiale.

     Fiecare eclipsă de Soare are o poziţie proprie şi se poate vedea doar dintr-o zonă anume de pe glob.

     Pentru a observa cu ochiul liber o eclipsă de Soare, de orice tip ar fi ea, este nevoie de un filtru solar special.  Fără acest filtru observarea eclipsei duce la accidente grave ale ochiului, care pot ajunge până la orbire. Filtrul cel mai accesibil este filtrul de sudură mai dens. Filtrul ideal, numit filtru Mylar, este o peliculă aluminizată care opreşte radiaţiile periculoase.

     Tipuri de eclipse:

• Eclipsa totală - are loc atunci când Soarele este obturat complet de Lună. Imaginea strălucitoare a Soarelui este înlocuită timp de câteva minute de silueta întunecată a Lunii. Totuşi, coroana Soarelui, mult mai strălucitoare decât Luna, rămâne vizibilă. Eclipsele totale sunt vizibile doar pe o fâşie îngustă de pe suprafaţa Pământului (vezi punctul negru din imaginile alăturate).
• Eclipsa inelară - apare atunci când Soarele şi Luna sunt aliniate exact cu Pământul, şi diamentrul aparent al Lunii este mai mic decât cel al Soarelui. Din Soare se mai vede doar marginea, în formă de inel strălucitor ce înconjoară Luna întunecată. Eclipsele de Soare inelare sunt un eveniment astronomic rar.
• Eclipsa hibrid - este o eclipsă intermediară între o eclipsă de Soare totală şi una inelară. În unele puncte de pe Terra poate fi văzută ca fiind totală, iar în altele apare ca fiind inelară. Şi acesta este un tip de eclipsă rar întâlnit.
• Eclipsa parţială - apare atunci când Soarele şi Luna nu sunt aliniate exact şi astfel Luna obturează Soarele doar parţial. Acest fenomen poate fi observat de obicei de pe o mare parte a Pamântului, în special în exteriorul benzii de totalitate.

          Eclipse de Soare intre anii 2000 si 2100 :

     La 7 mai 2003, planeta Mercur a trecut, ca un punct negru, prin faţa discului Soarelui: a fost tot un fel de eclipsă de Soare, provocată însă nu de Lună, ci de o planetă. Atâta doar că nu a putut fi observată decât cu aparate optice speciale, şi nu a influenţat, practic, lumina Soarelui văzută pe Pământ.

     La 29 martie 2006 a avut loc o eclipsă parţială de Soare vizibilă şi din toată România. Pentru oraşul Bucureşti durata eclipsei a fost de 2 ore 25 minute. În vestul României acoperirea maximă a Soarelui a fost de 65%, în timp ce în sud-est a fost de 80%.

     La 22 iulie 2009 a avut loc o eclipsă totală de Soare cu durata de acoperire totală de 6 minute 39 sec. (foarte lungă), care a fost vizibilă în India, China, Japonia, Pacificul de vest şi până în Hawaii. Umbra Lunii pe Pământ a fost o fâşie cu lăţimea maximă de 258 km. 

     La 15 ianuarie 2010 a avut loc cea mai lungă eclipsă inelară de Soare a mileniului 3 (11 minute si 8 secunde), vizibilă din anumite părţi din Africa, Oceanul Indian, sudul Indiei şi sud-estul Asiei. Următoarea eclipsă de Soare inelară importantă va avea loc abia în anul 3043 .

     La 11 iulie 2010 a avut loc o eclipsă totală de Soare pe Insula Paştelui din Pacific (care ţine de Chile).

     În cursul dimineţii de 4 ianuarie 2011 a avut loc o eclipsă de Soare parţială care a putut fi observată în toată Europa precum şi în unele regiuni limitrofe din Asia şi Africa. Gradul de acoperire a fost de până la 75 % din Soare; durata eclipsei a ajuns în unele locuri la circa 1/2 oră.

     1 iunie 2011 - eclipsă de Soare parţială, vizibilă în Europa

     1 iulie 2011 - eclipsă de Soare parţială, vizibilă în Europa

     25 noiembrie 2011 - eclipsă de Soare parţială, vizibilă în Europa

     13 noiembrie 2012 - eclipsă totală de Soare, vizibilă în nordul Australiei şi în Pacificul de sud.

     1 iunie 2030 - eclipsă de Soare, vizibilă şi în România

     3 septembrie 2081 - eclipsă totală de Soare, vizibilă şi în România.

Eclipsa totala de Luna din 15 iunie 2011

     Vroiam sa scriu mai mult astazi despre asta, dar tocmai am primit pe e-mail comunicatul de mai jos, care explica foarte bine fenomenul. 

     “În dimineaţa zilei de 21 februarie a avut loc singura eclipsă totala vizibilă din România din anul 2008, urmatoarea eclipsă totală fiind pe 15 iunie 2011. Tot anul acesta va mai avea loc o eclipsă de lună, de data aceasta doar parţiala în noaptea de 16 spre 17 august. Eclipsă totală de Lună de joi va putea fi observată din mai multe locuri de pe glob, cum ar fi: America de Nord şi America de Sud, Groenlanda, Europa şi Africa.

     Momentele de contact ale eclipsei sunt următoarele:


     Momentul eclipsei (ora de vară, Romania)

• Intrarea Lunii în penumbră 02h 36m 35s
• Începutul eclipsei parţiale 03h 43m 19s
• Începutul eclipsei totale 05h01m10s
• Faza maximă 05h 26m 05s
• Sfârşitul eclipsei totale 05h 50m 57s
• Sfârşitul eclipsei parţiale 07h 08m 47s
• Ieşirea Lunii din penumbră 08h 15m 39s

     Durata de totalitate a acestei eclipse va fi de 49 de minute si 53 de secunde , timp în care Luna, astrul nopţii, se va găsi în totalitate în conul de umbră al Pământului, având o culoare roşiatică; culoarea Lunii la o eclipsă totală depinde foarte mult de starea atmosferei şi de compoziţia chimică a acesteia. În momentul eclipsei Luna se va găsi în constelaţia Leul, în apropierea celei mai strălucitoare stele din această constelaţie, numită Regulus. În acesta perioadă, în constelaţia Leul poat fi observat şi cel de-al doilea gigant al Sistemului Solar, planeta Saturn; cu alte cuvinte, în momentul eclipsei, Luna se va găsi în apropierea stelei Regulus şi planetei Saturn. Pentru observarea acestei eclipse este suficient şi ochiul liber, dar în condiţiile în care există doar un simplu binoclu, condiţiile de observare devin foarte bune.”