Cum si cand a luat nastere invelisul de apa al Terrei

Oceanul planetar

     Pentru a elucida originea invelisului de apa al Pamantului , va trebui sa incercam , mai intai , sa aflam cum s-au format actualele bazine oceanice , deoarece ele constituie suportul material , fara de care n-ar fi fost , bineinteles , posibil existenta Oceanului Planetar.

     Dupa ce s-au intocmit harti tot mai exacte ale suprafetei globului , oamenii de stiinta au observat simetria conturului tarmurilor Atlantice ale Africii si Americii de Sud. Aceasta asemanare i-a sugerat marelui naturalist german Alexander Von Humboldt(1769-1859) la inceputul secolului al XIX-lea ideea ca cele doua continente ar fi fost unite candva , iar despartirea lor s-ar datora unei intinse fracturi , ce ar fi luat nastere in urma unui cataclism geologic. In 1888 , geologul austriac Eduard Suess (1831-1914) considera ca la inceput a existat un continent unic care , apoi , s-a fragmentat in mai multe parti componente. In 1912 , geofizicianul si meteorologul german Alfred Wegener (1880-1930) emite cunoscuta ipoteza translatiei continentelor datorata puternicilor curenti adanci de convectie ce actioneaza in cuprinsul mantalei terestre. Curentii respectivi sunt generati - dupa Wegener - de incalzirea inegala a mantalei terestre , a carei temperatura este mai ridicata in apropierea nucleului din centrul Pamantului , si mai scazuta spre margine , in apropierea crustei terestre. Circulatia interna , ce ia nastere - asemanatoare celei dintr-un vas cu apa incalzit la partea inferioara - antreneaza portiuni mai usoare ale crustei continentale , care se concentreaza in partea descendenta a celulelor de convectie , iar bazinele oceanice sunt impinse catre partea lor ascendenta. De atunci si pana in zilele noastre , ipoteza translatiei continentelor a devenit obiectul uneia din cele mai interesante dispute geologice. Lasannd la o parte argumentele pro si contra aduse acestei ipoteze , trebuie totusi sa retinem ca este practic imposibil de dovedit cum o arie continentala poate sa devina arie oceanica ( asa cum sustine Wegener , precum si adeptii sai ) , deoarece continentele reprezinta mase usoare , ce plutesc pe un strat mai adanc si mai dens , in timp ce sub ocean , crusta este foarte subtire. La inceputul anilor '60 , geologii americani R.S. Dietz , in 1961 si H.H. Hess in 1962 , au sustinut ipoteza expansiunii fundului oceanic , care , cu toate ca nu elimina total ideile ipotezei lui Wegener , aducea argumente noi , ce au putut fi verificate. Astfel , noua ipoteza presupune chiar o deplasare a fundului oceanic , care incepe in cazul Oceanului Atlantic in zona Dorsalei Medio-Atlantice , si se dezvolta in directii opuse ( spre America de Sud si spre Africa ) , iar in golul ce rezulta , se formeaza o suprafata noua a fundului oceanic , alcatuita din roci bazaltice. Acestea provin din manta , alcatuind asa numita arie de ridicare ( upwelling ) , in timp ce marginile externe ale celor doua continente constituie aria de coborare ( downwelling ) a materialului crustal.

     Ipoteza emisa de geologii americani explica astfel de ce nu exista mari cantitati de sedimente pe fundul oceanului. Cercetarile intreprinse de M. Ewing si S. Ewing in 1967au aratat , de alt fel , ca in partea cea mai noua a fundului oceanic ( Dorsala Medio-Atlantica ) stratul de sedimente este foarte redus , crescand apoi progresiv spre zonele mai indepartate de dorsala. 

     In ultima vreme s-a emis o noua ipoteza asupra originii si evolutiei bazinelor oceanice , adaugand cele doua ipoteze initiale si rolul activ al miscarilor seismice. "Noua tectonica globala" , cum este denumita aceasta ipoteza , considera crusta terestra ca fiind alcatuita din 20 placi mari ce se deplaseaza ca blocuri rigide , limitate de creste , fose si fracturi oceanice. De-a lungul crestelor ia nastere materialul crustal ce poate fi anihilat in fose , iar in zonele de fractura nu se formeaza si nici nu se distruge materialul crustal. 

     Cu toate acestea , niciuna din ipoteze nu da o solutie definitiva asupra formarii bazinelor oceanice , chiar daca actuala configuratie a oceanelor Terrei , ramane , inca , un subiect de discutie , trebuie sa admitem ca principalele bazine oceanice - avand , bineinteles , cu totul alte forme si dimensiuni - sau format in urma cu aproximativ 3.000.000.000 ani , atunci cand crusta terestra s-a solidificat , ramanand in stare topita numai nucleul central al Pamantului. Normal , in aceste conditii a putut lua nastere invelisul de apa al planetei noastre , si asupra provenientei apei oceanelor si marilor Globului , parerile oamenilor de stiinta sunt impartite. Unii dintre acestia considera ca Oceanul Planetar ar proveni din condensarea atmosferie primordiale a planetei. Ar fi de asteptat sa intalnim , deci , in apele marilor si oceanelor , in cantitati masive o parte din componentii originari ai acestei atmosfere , ca de pilda neonul si argonul , ce apar insa astazi in proportii infime ( de milioane de ori mai reduse ) comparativ cu ponderea lor initiala. Iar daca admitem ca asa stau lucrurile , cum ar fi posibil ca atmosfera primordiala sa fi avut un asa de bogat continut in vapori e apa , din care sa fi rezultat apa marii si oceanelor , daca tinem seama ca greutatea atomica a neonului ( 20 ) este destul de apropiata de cea a vaporilor de apa ( 18 )? Apoi este putin probabil ca atmosfera initiala  , cu toata densitatea sa foarte mare sa fi putut contine un volum de apa de aproximativ 1.372.500.000 km cubi , cat reprezinta astazi volumul de apa al marilor si oceanelor , daca atmosfera actuala nu poate mentine mai mut de 13 000 km cubi de vapori , de apa. Este aproape cert ca atmosfera originara a Pamantului a disparut treptat , ca urmare a gravitaitei terestre mult mai slabe decat in zilele noastre. O alta ipoteza sustine ca oceanul planetar ar fi rezultat ca urmare a descompunerii chimice a rocilor vulcanice de la suprafata Pamantului. Apa originara , legata chimic de rocile respective , ar fi fost eliberata , devenind apa oceanica. Dar realitatea nu pare a confirma intru totul aceasta ipoteza , deoarece chiar daca s-ar considera ca ar fi fost eliberata intreaga cantitate de apa din rocile vulcanice s-ar acumula doar cca. 50% din volumul de apa al marilor si oceanelor Terrei. Totusi , o serie de atomi si molecule cu sarcina electrica pozitiva ( cationi ) pe are ii intalnim in apele oceanice , cum ar fi sodiul , magneziul , calciul , zincul , pot proveni din descompunerea rocilor vulcanice. 

     Mai lesne de acceptat este cea de-a treia ipoteza care considera ca invelisul de apa al planetei s-ar datora acumularii de-a lungul erelor geologice. Acumularea s-a facut lent si in mod gradat , existand perioade geologice cand diferitele manifestari ale scoartei terestre au permis cresterea sau dimpotriva diminuarea volumului de apa al oceanelor. Dintre principalele surse de apa sunt citate : 

• activitatea vulcanica;
• izvoarele termale;
• incalzirea rocilor intrusive.

     Ele par a confirma aspectul neuniform al acumularii apei , cauzat de faptul ca astfel dee manifestari pe Terra - in timpul diferitelor ere geologice - au cunoscut perioade de paroxism intrerupte de lungi etape de relaxare.