Clasificarea norilor

     Un nor este o masă vizibilă de picături de lichid condensat (apă pe planeta Pamânt) sau de cristale de gheaţă condensate care se găseşte în atmosferă deasupra suprafeţei Pământului sau deasupra unei alte planete ce posedă atmosferă. Există o ramură specială a meteorologiei care studiază norii, nefologia.

     Pe planeta Pamânt, substanţa care se condensează este apa, care formează picături foarte mici de apă sau de cristale de gheaţă (de obicei de 0,01 mm în diametru), care fiind înconjurate de un număr imens de alte picături asemănătoare, produc efectul vizibil de nori având culori variind de la albul pur (când proporţia de cristale de gheaţă este mare) până la nuanţe foarte închise de gri (pentru norii ce conţin picături de apă în proporţie majoritară). O altă cauză a culorii norilor variind între alb şi negru, trecând prin nenumărate nuanţe intermediare de gri, este grosimea acestora, deoarece norii reflectă la fel toate lungimile de undă ale luminii solare albe. Totuşi, cu cât norul este mai gros şi mai dens, cu atât culoarea este mai închisă, din cauza absorbţiei luminii produsă în interiorul norului.

     Norii se formează când vaporii invizibili de apă din aer se condensează în picături de apă vizibile sau în cristale de gheaţă. Acest fenomen se produce în trei modalităţi distincte.

1) Aerul este răcit sub punctul de saturaţie. Aceasta se întâmplă când aerul intră în contact cu o suprafaţă rece sau cu o suprafaţă care se răceşte prin iradiere, sau în cazul în care aerul este răcit de expansiunea adiabatică, care este datorată creşterii în altitudine. Aceasta se poate întâmpla:

• de-a lungul fronturilor calde şi reci, aşa numita ridicare frontală;
• când aerul se ridică în susul versantului unui munte şi se răceşte în timp ce se înalţă în atmosferă (ridicare orografică);
• prin convecţia cauzată de încălzirea unei suprafeţe prin expunere la soare, numită încălzire diurnă;
• atunci când aerul cald trece pe de-asupra unei suprafeţe mai reci cum ar fi o suprafaţă de apă rece sau o platformă de eroziune, alpină sau nu.

2) Norii se pot forma atunci când se amestecă două mase de aer care sunt ambele sub punctul de saturaţie. De exemplu respiraţia într-o zi rece, evaporarea apei Oceanului Arctic, etc.

3) Aerul rămâne la aceeaşi temperatură dar absoarbe mai mulţi vapori de apă, până când ajunge la saturaţie.

     Apa dintr-un nor obişnuit poate avea o masă de câteva milioane de tone. În orice caz, volumul unui nor este corespunzător de mare, iar densitatea vaporilor este de fapt destul de scăzută încât curenţii de aer de desubtul şi din interiorul norului să fie capabili să susţină picăturile suspendate în aer. De asemenea, condiţiile din interiorul unui nor nu sunt statice: picăturile de apă se formează şi se evaporă în mod constant. O picatură de apă obişnuită are o rază de 1 x 0.00001 m şi o viteză terminală de circa 1-2 cm/s. Aceasta oferă picăturilor de apă destul timp să se reevapore când cad în aerul mai cald de sub nor.

     Majoritatea picăturilor se formează când vaporii de apă se condensează în jurul unui nucleu de condensare, o particulă minusculă de fum,praf, cenuşă sau sare. În condiţii de suprasaturare, picăturile de apă se pot comporta ca nuclee de condensare.

     Picăturile de apă care sunt destul de mari pentru a cădea pe pământ sunt produse în două feluri. Cel mai important se presupune a fi Procesul Bergeron, descoperit de către Tor Bergeron, care afirmă că picăturile de apă suprarăcite, împreună cu cristalele de gheaţă dintr-un nor, interacţionează şi duc la creşterea rapidă a cristalelor de gheaţă, care precipită din nor şi se topesc în timp ce cad. Acest proces are loc de obicei în nori ai căror vârfuri au temperaturi de mai puţin de -15 °C. Al doilea proces important este acela de coliziune şi captare, care are loc în nori cu vârfuri mai calde, în care coliziunea picăturilor de apă care se ridică şi coboară, produce picături din ce în ce mai mari, care sunt în final destul de grele pentru a cădea pe pământ sub formă de ploaie. În timp ce o picătură cade printre alte picături mai mici care o înconjoară, ea produce o “trezire” care atrage câteva dintre picăturile cele mici în coliziuni, ajutând astfel la răspândirea procesului. Această metodă de producere a picăturilor de ploaie reprezintă mecanismul primar în norii stratiformi joşi, şi în micii nori de tip Cumulus.

     Clasificarea norilor se poate face:

A. După formă:

• tipul cumulus: nori sub formă de grămezi izolate, bine individualizate, cu sau fără contur precis;
• tipul stratus: nori cu aspect de pânză continuă;
• tipul stratocumulus: grămezi compacte, sudate cu aspect de valuri.

B. După înălţime:

• norii superiori: cirrus, cirrostratus, cirrocumulus - plafon 5 - 10 km,12-13 cand e furtuna;
• norii mijlocii; altostratus, altocumulus - plafon 2 - 5 km;
• norii inferiori: stratocumulus, stratus, nimbostratus - plafon 0 - 2 km;
• norii de convecţie verticală.

Ierusalim

     Ierusalim (ebraică modernă: Ieruşalaim ירושלים sau Ţion ציון , este un vechi oraş din regiunea istorică Palestina (pentru evrei şi creştini „Ţara Sfântă” sau „Ţara lui Israel”),în Orientul Mijlociu, considerat oraş sfânt în Iudaism, Creştinism şi Islam.

     Aproximativ prin anul 1010 î.Hr. David, al doilea rege al evreilor, ar fi cucerit Şalemul, conform Bibliei o cetate a unei populaţii canaanene locale, înrudită cu evreii, numită ievusiţi, şi şi-ar fi stabilit aici capitala. Oraşul, care a devenit cunoscut ca Ieruşalaim sau Ieruşalem -Ierusalim, ar fi devenit centrul religios, politic, economic şi administrativ al regatului evreiesc antic, regat care exista doar în imaginaţia autorilor istoriei deuteronomiste. Regele Solomon, (Shlomó) fiul lui David, ar fi construit în Ierusalim primul Templu evreiesc şi un palat regal, lucru pentru care nu există nicio dovadă arheologică.

     În anul 586 î.Hr. Nabucodonosor II, rege al Babilonului, a cucerit capitala evreiască, a distrus Templul, palatul regal şi zidurile de apărare. Mulţi evrei, între care mulţi meseriaşi şi cărturari au fost deportaţi în Babilon.

     În anul 519 î.Hr., cu permisiunea regelui persan Cyrus al II-lea cel Mare, care a cucerit Babilonul şi întreaga regiune, s-au întors mulţi evrei din familiile deportate. Evreii au reconstruit zidurile oraşului şi au ridicat un al doilea Templu evreiesc. Ierusalimul, având în centrul său Templul, a redevenit centrul religiei şi culturii evreieşti.

     În anul 332 î.Hr. Alexandru cel Mare a cucerit oraşul fără luptă şi a permis evreilor să-şi continue cultul şi ritualul religios. În anul 167 î.Hr., când Antiochos IV Epiphanes a încercat să reprime ritualul religios evreiesc şi să impună cu forţa la Ierusalim politeismul elen, evreii s-au revoltat sub conducerea familiei Hasmoneilor (Haşmonaim) şi în luptele care au urmat i-au învins pe greci şi şi-au recîştigat independenţa statală. Noul regat al evreilor antici, cunoscut în lumea de atunci ca Iudeea, a avut şi el capitala la Ierusalim. După dinastia Hasmoneilor a urmat pentru o mai scurtă perioadă cea a Antipatrizilor. Reprezentantul acesteia , Irod cel Mare (sau Herodes, cunoscut în ebraică ca Hordos) a renovat in mod substantial Templul din Ierusalim, a construit un nou palat regal şi multe alte edificii în capitală şi pe cuprinsul ţării.

     În anul 63 î.Hr. Ierusalimul a fost cucerit de Imperiul Roman. Templul evreiesc şi simbolurile entităţii statale evreieşti a fost distruse de romani în timpul războiului cu evreii răsculaţi (Războiul Iudeilor) în anii 68 - 73 d.Hr. Dupa ultime mare răscoală antiromană a evreilor în anii 132-135 d.Hr. Ierusalimul a fost transformat într-o urbe romană numită Aelia Capitolina in cinstea împaratului Adrian (Aelius Hadrianus). Vreme de aproape un mileniu a încetat de a fi capitală a unui stat până la întemeierea în zonă a regatului cruciat al Ierusalimului în anii 1099 -1187. Dupa recucerirea lui de catre musulmani i s-a luat din nou statutul de capitala vreme de inca apropape un mileniu. La sfârşitul secolului al XIX-lea a devenit capitală a sanjakului otoman al Ierusalimului (Kuds), iar apoi între anii 1917-1948 a fost sediul administraţiei britanice în Palestina, inclusiv al înalţilor comisari britanici. În urma războiului arabo-israelian din 1948-1949 oraşul a fost împărţit în doua zone: una de vest, mai nouă în cea mai mare parte, a rămas sub controlul Israelului, iar cea de est, incluzând oraşul vechi, a intrat în componenţa statului arab al Iordaniei cu capitala la Amman.

     În decembrie 1949 Ierusalimul, respectiv partea lui de vest , a fost proclamat de David Ben Gurion capitală a noului stat evreiesc Israel.

     La 20 iulie 1951, în Moscheea al-Aksa din Ierusalim, a fost asasinat regele Iordaniei, Abdallah I (1921–1951), de către un extremist arab local (arab palestinean). În iunie 1967, în cursul Războiului de Şase Zile armata israeliană a ocupat partea de est a oraşului, inclusiv oraşul vechi, realizând reunificarea teritorială a localităţii. La 30 iulie 1981 Ierusalimul de acum întregit a fost proclamat de Knesset drept capitala Israelului. Însă în ultimele decenii mişcarea naţională arabă palestineană reprezentată de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei , şi după 1994 Autoritatea Palestineană revendică şi ea Ierusalimul, cel puţin partea lui de est, drept capitală a statului arab palestinean viitor. Revendicările religioase şi politice arabe în Ierusalim sunt susţinute,în afară de Liga Arabă, şi de Conferinţele statelor islamice care au numit un Comitet al Ierusalimului prezidat de regele Marocului.

                                  

           Conducători musulmani extremişti din regiune, ca de pildă fostul dictator al Irakului, Saddam Hussein, şi organizaţii paramilitare fanatice ca al Qaida au lansat apeluri pentru recucerirea Ierusalimului din mâinile „necredincioşilor” uneori şi ca pretext sau lozincă de luptă pentru iniţiative militare sau teroriste având cu obiective diferite sau cu mult mai largi.



     
          
               
                    
                      

          
                              

                                        
                                             

Ora Pamantului

     Ora Pământului (engleză Earth Hour) este un eveniment internaţional, organizat în ultima sâmbătă a lunii martie a fiecărui an, care are ca scop sensibilizarea utilizatorilor de energie electrică faţă de problema dioxidului de carbon emis în atmosferă la producerea energiei electrice. Ora Pământului constă în stingerea luminii şi oprirea aparatelor electrocasnice neesenţiale timp de o oră, în mod voluntar, atât de către consumatorii individuali cât şi de către instituţii şi unităţi economice.

     Acest eveniment este promovat de World Wide Fund for Nature Australia (WWF), un grup internaţional de lobby pentru mediu şi cotidianul australian Sydney Morning Herald. Prima Oră a Pământului a avut loc la Sydney, cel mai mare oraş din Australia, între orele 19:30 şi 20:30 la 21 martie 2007. Prin Ora Pământului 2007 se estimează că electricitatea consumată în Sydney a scăzut între 2,1% şi 10,2% în aceea oră şi că au participat 2,2 milioane de oameni. Al doilea eveniment Ora Pământului a avut loc la 29 martie 2008, între orele 20:00 şi 21:00 (ora locală), în Sydney şi în multe oraşe importante ale lumii.

     In 2007 , orasul Sydney din Australia a participat la acest eveniment. Aproximativ 2,2 milioane de gospodării şi firme au participat la prima ediţie a Orei Pământului.

     Cu 35 de ţări din jurul lumii participând oficial şi peste 400 de oraşe, Ora Pământului 2008 a fost celebrat pe toate cele 7 continente. Personalităţi importante din jurul lumii şi-au oprit echipamentele electrice neesenţiale pentru Ora Pământului, incluzând Clădirea Empire State (New York), Turnul Sears (Chicago), Podul Golden Gate (San Francisco), Banca America Plaza (Atlanta), Casa Operei din Sydney (Australia), Table Mountain (Cape Town, Africa de Sud), Templul Budist Wat Arun (Bangkok, Tailanda), Coloseumul (Roma, Italia), Castelul Regal (Stockholm, Suedia), Primăria din Londra (England), Space Needle (Seattle, USA), Turnul CN (Toronto, Canada) şi Mallul SM din Asia şi Centrul Discovery SM (Manila, Filipine) şi Suva (Fiji).

     Site-ul oficial al evenimentului, earthhour.org, a avut peste 6,7 milioane de vizitatori unici în săptămâna de dinaintea Orei Pământului. Alte site-uri au luat parte la eveniment, inclusiv Google care şi-a colorat pagina de start în negru în ziua în care a avut loc Ora Pământului.

     Conform sondajului online al Zogby International, peste 36 de milioane de oameni au participat la Ora Pământului 2008. Sondajul a arătat şi că conştientizarea problemelor mediului, cum ar fi schimbarea climei, a crescut cu 4 procente, imediat după eveniment.

     În anul 2009 ora Pământului a fost programată pe 28 martie, între orele 20:30 - 21:30. ÎnRomânia  la această acţiune au participat oraşele Botoşani, Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca,Iaşi, Sfântu Gheorghe, Târgovişte, Timişoara şi Tulcea.

     Peste 82 de ţări şi 2100 de oraşe au promis că vor participa la Ora Pământului 2009, o mare diferenţă faţă de 2008 când au participat doar 35 de ţări. Scopul acestui an al iniţiatorilor evenimentului Ora Pământului este de a primi 1 miliard de „voturi”, în contextul organizării ediţiei din 2009 a United Nations Climate Change Conference.

Printre participanţii acestui an se numără, pentru prima oară, sediul Naţiunilor Unite din New York.

     La nivel mondial, in tabloul actiunilor de constientizare a problemelor mediului inconjurator generate de activitatea umana, se remarca o Campanie unica in istorie, care in 2010 a reusit sa atinga cca 1 miliard 300 de milioane de oameni din 128 de tari – Earth Hour.

     In Romania, in ultimii trei ani, unele dintre cele mai importante institutii au participat la Campania “Ora Pamantului”, urmand exemplul cladirilor emblematice de pe mapamond care au luat parte la strigatul vietii impotriva pericolelor generate de incalzirea globala. Oameni, organizaţii, companii şi instituţii din toate orasele tarii au marcat Ora Pamantului, un eveniment care prin gestul simplu de stingere a luminilor trage un important semnal de alarma la adresa efectelor dezvoltarii iresponsabile.

    An de an, semnalul Campaniei a fost dat de institutiile de cultura cu o istorie impresionanta – Opera Nationala Bucuresti si Filarmonica “George Enescu”. Acestea s-au alaturat campaniei desfasurate prin intermediul site-ului www.orapamantului.ro si, prin stingerea luminilor exterioare si a unora dintre cele interioare, au dat dovada responsabilitaţii lor sociale, reflectata in media si ramasa in mentalul colectiv. In acelasi timp, si alte instituţii, mai ales din sfera administratiei publice si din domeniul protejarii mediului au dat semnale clare ca sustin actiunile prilejuite de Ora Pamantului si au organizat actiuni in aceasta directie.

     Anul 2011 ne aduce in etapa unei schimbari intr-un sens profund. Este momentul intelegerii ca schimbarea reala sta in puterea fiecaruia mai mult decat a trage un semnal de alarma. Am constientizat in urma cu un an puterea uimitoare, exceptionala si minunata, de sincronizare a vointei a peste 1,3 miliarde de persoane, a caror constiinta era interconectata de strigatul la unison, de o simplitate profunda, ca viata intrece ca prioritate orice altceva. Acum e timpul sa trecem la pasul urmator. O schimbare durabila va putea sa apara in lume atunci cand oamenii vor adopta alte modele de gandire si comportament.

     Aceste noi modele de a se raporta la mediul inconjurator nu trebuie sa fie valabile doar o singura zi, ci trebuie sa faca parte din modul nostru de a fi. Apoi, intr-o devenire naturala, filosofia aceasta a respectului fata de locul in care traim si – in definitiv – a respectului fata de noi insine va cuprinde si pe cei cu putere de decizie si le va inlesni ajungerea la un acord. Abia atunci, cu grija in fapta si in gand, toti vom putea fi numiti cu adevarat locuitori pe planeta Pamant. Vom fi cu adevarat responsabili.

     Existenta durabila a umanitatii presupune gandirea in alte culori decat griul si negrul caracteristice poluarii, transformarea simultana a mentalitatilor, asemenea metamorfozei larvei in fluture si a batailor lui captivante si sincronizate din aripi. Schimbarea suntem noi! Fiecare, eu, tu, impreuna.

     In acest an, pe 26 Martie, intre orele 20.30-21.30, o data cu stingerea pentru o ora a luminilor exterioare sau interioare care nu sunt esentiale functionarii si deconectarea echipamentelor electronice aflate in stand-by este momentul sa trecem la o schimbare pozitiva si profunda a modului nostru de a relationa cu mediul.

     Urmatorul eveniment va fi in 2012.

    

     

Ziua Pamantului (22 aprilie)

     Chiar daca Ora Pamantului a devenit o forma de protest fata de agresiunile umanitatii la adresa Terrei, totusi, Ziua Pamantului, care a inceput a fi marcata in urma cu 40 de ani, a ramas cea care trage principalul semnal de alarma ecologic. Iar in acest an se vede ca exista tot mai multe situatii in care Pamantul pare ca nu-i mai suporta pe oameni si agresiunea continua a acestora.

     Dovada, nenumaratele cutremure, eruptii vulcanice, inundatii, incendii, incalzirea globala, cu topirea calotei artice etc. Ziua Pamantului a avut un rol foarte important in mediatizarea problemelor climaterice ale Pamantului. Ea a dat nastere unei organizatii (Earth Day Organization) cu filiale in peste 170 de tari si rezultate notabile in constientizarea omenirii asupra problemelor de mediu, efectelor poluarii, etc . In acest an, principala actiune care se manifesta pentru Ziua Pamantului o reprezinta poluarea, incalzirea globala dar si noile catastrofe geologice, inmultirea eruptiilor vulcanice, marirea numarului de curtremure, ultimul major in acest an, cel din Japonia.

     De asemenea, si chestiunea energiei nucleare este luata in studiu, mai ales dupa catastrofa de la Fukushima, care a aruncat in aer un nor radioactiv foarte periculos care stagneaza inca in emisfera nordica si care pune in pericol culturile nordice, precum si panza freatica etc.Tot in acest an se are in vedere si un mesaj ecologic pentru folosirea energiilor alternative, dar si sporirea taxelor de poluare, asa numitele taxe de carbon.

     În 1970, în urma eforturilor senatorului american Gaylord Nelson,  s-a ajuns la concluzia că e cazul să se facă ceva pentru a se atrage atenţia asupra pericolelor ce pot fi provocate de degradarea mediului înconjurător. Aceasta în condiţiile în care nimanui nu îi păsa de acest aspect şi de efectele pe termen lung avute de dezvoltarea acerba asupra mediului înconjurător. Astfel, pe 22 Aprilie 1970 a avut loc în Statele Unite una dintre primele manifestaţii ecologiste de anvergura, la care au participat milioane de oameni.

     Site-ul Ziua Pământului (Earth Day) a anunţat că a lansat o aplicaţie Facebook creată pentru a le atrage oamenilor atenţia asupra schimbărilor climatice şi pentru a-i încuraja să susţină campania “Un miliard de acţiuni verzi”. Cu toate acestea, Ziua Pamantului a avut un rol foarte important in mediatizarea problemelor climaterice ale Pamantului. Ea a dat naştere unei organizaţii (Earth Day Organization) cu filiale în peste 170 de ţări şi rezultate notabile în conştientizarea omenirii asupra problemelor de mediu, efectelor poluarii etc.

Geografie

 

     In sfarsit , dupa mai bine de 3 luni , am gasit prilejul de a scrie despre baza acestui blog , geografia. Sper ca urmatorul articol sa va placa.

     Geografia (din grecescul γεωγραφία—geographia, însemnând „a descrie pământul”) este studiul care se ocupă cu relieful, terenurile, trăsăturile, locuitorii şi fenomenele Pământului. O traducere literară ar fi „să descrii sau să scrii despre Pământ”. Prima persoană care a folosit cuvântul „geografie” a fost Eratosthenes (276 - 194 î.Hr.). Patru direcţii tradiţionale ale cerectării în domeniul geografiei sunt analiza spaţială a fenomenlor naturale şi umane (geografia ca un studiu al distribuţiei), studiul fizic (al locurilor şi regiunilor), studiul relaţiei dintre om şi uscat şi cercetarea în domeniul ştiinţelor Pământului. Cu toate acestea, geografia modernă este o disciplină cuprinzătoare care încearcă să înţeleagă Pământul cu toate complexităţile sale naturale şi artificiale — nu doar unde sunt obiectele, dar şi cum au fost create şi cum vor fi. Ca „legătură dintre om şi ştiinţele fizice”, geografia este divizată în două mari ramuri,geografia umană şi geografia fizică.

     Anaximadru din Milet(cca. 610 î.Hr. – cca. 545 î.Hr.),se pare ca este menţionat de catre istoricii greci ca fiind adevaratul fondator al geografiei.Se considera că Anaximandru este invetatorul unui instrument,cu care grecii puteau sa masoare latitudinea. De asemenea se crede că Anaximandru este primul om care a prezis eclipsa.

     Tot grecii au fost cei care pentru prima oara au explorat geografia atat ca ştiinţa dar cât şi ca artă,acest lucru realizânduse prin intermediul cartografiei,filosofiei,literaturii sau chiar al matematicii.În privinţa primei persoane care a afirmat că forma Pământului este sferică exista câteva semne de intrebare,crezânduse că primul om este Parmenides sau Pitagora.Primul om care a demonstrat intradevar ca pamantul este sferic a fost Anaxagoras,demonstrând acest lucru prin intermediul fenomenului de eclipsa.Totuşi el incă a continuat sa creadă că Pământul este doar un disc plat,ca mulţi dintre contemporanii sai.Prima estimare a marimii razei Pamantului a fost facută de catre filozoful grec Eratostene.

     Primul sistem riguros de linii latitudinale şi longitudinale a fost facută de catre Hipparchus.El a creat un sistem sextazecimal derivat din matematica babiloniană.Paralele şi meridianele erau divizate în 360°,fiecare grad avand distanţa de 60′ (minute). Din secolul al treilea,metodele chinezeşti de studiere şi scriere a geografiei literare au devenit mult mai complexe decât cele europene mult mai târziu scrise(de prin secolul 13).Geografii chineji ca Liu An,Pei Xiu,Jia Dan,Shen Kuo,Fan Chengda şi Xu Xiake au scris pagini importante. Perioada evului mediu a fost de asemenea importantă,cele mai importante şi de cel mai mare impact facanduse in secolele 16 şi 17,atunci când exploratori ca Cristofor Columb,Marco Polo şi James Cook au descoperit multe teritorii noi(Lumea Noua). In secolele 18 şi 19 geografia a fost recunoscută ca disciplina academică şi a venit una dintre disciplinele de baza ale curicumurilor universitaţilor.De asemenea in secolul 19 au aparut multe societaţi geografice ca Société de Géographie în 1821, the Royal Geographical Society în 1830, Russian Geographical Society în 1845, American Geographical Society în 1851 şi National Geographic Society în 1888.Influenţa lui Immanuel Kant, Alexander von Humboldt, Carl Ritter şi Paul Vidal de la Blache poate fi vazută ca un punct plecare al geografiei de la filozofie la un subiect academic. Odata cu modernizarea tehnologiei geografia s-a dezvoltat,divizanduse in mai multe categorii,incercand să înţeleagă totalitatea fenomenelor produse de natură şi om.

     Geografia ca disciplina poate fi impărţită in două mari ramuri: geografia umană şi geografia fizică.Prima se concentreaza asupra influenţei omului asupra mediului şi a spaţiului in care locuiesc.Cea din urmă studiaza mediul natural şi cum clima vegetaţia,solurile,apa şi formele de relief sunt produse.Ca un rezultat al geografiei fizice cu geografia umană a rezultat o a treia ramură a geografiei,care se numeşte geografia mediului.Geografia mediului combină geografia fizică cu cea umană studiind interacţiunile dintre om şi mediu.

     

Yangtze (Chiang Jiang)

 

     Yangtze sau Chang Jiang este al treilea fluviu din lume ca lungime, măsurând peste 6.000 de kilometri, dintre cate 2.800 kilometri navigabili. Este cel mai lung fluviu din Asia şi al treilea din lume din punct de vedere al debitului de apă (după Amazon şi Congo). Cursul lui se află în întregime pe teritoriul Chinei. Se varsă în Marea Chinei de Est la 23 km nord de oraşul Shanghai. Prin Marele Canal Chinez este legat de fluviul Huang He.

     Fluviul are numeroase denumiri. Chinezii folosesc numele de "Yangtze" (Fluviul Albastru) pentru a se referi exclusiv la cursul inferior al apei, în timp ce fluviul în totalitatea se numeşte "Chang Jiang", ceea ce înseamnă "Fluviul Lung". În plus, diferitele sectoare ale cursului poartă denumiri locale: Moron Us He, Tongtian He, Jinsha Jiang. În Tibet, fluviul poartă numele de "Dri-chu" (adică Râul femelei de iac).

     În apele fluviului Yangtze trăiesc peste 300 de specii de peşti. Cei mai rari sunt delfinii de apă dulce, cu lungimi de până la doi metri şi jumătate, din care mai trăiesc cam o sută de exemplare.

     Călătoria pe apele fluviului Yangtze, care are o importanţa capitală pentru sudul Chinei, include regiunea celor Trei Defileuri. Această regiune merită denumirea de minune a lumii. În valea adâncă a fluviului Yangtze, liniştea este tulburată numai de vasele luxoase de croazieră, care sunt proprietatea companiei Dongfang-Hong. Deşi fiecare dintre acestea are o capacitate de 1.200 de pasageri, vasele sunt arhipline. Confortul cu care sunt obişnuiţi turişti europeni nu lipseşte:cabine individuale, baruri,cluburi de noapte şi restaurante excelente. Chinezii preferă de obicei croazierele mai ieftine ale liniilor CITS, unde în capinele de clasaIV-a se înghesuie câte 24 de persoane. Vasele mai mari au nevoie de patru zile pentru a străbate cursul inferior al apei, care măsoară 1.274 de kilometri şi se întinde întrele oraşele Chongqing şi Wuhan (fiecare cu o populaţie de câteva milioane de locuitori). Yangtze formează unele dintre cele mai cunoscute defileuri din lume. Cu 50 de kilometri înainte de oraşul Wanxian, vaporul trece pe lângă Siibaozhai, "fortăreaţa comorii de piatră". Acesta este un perete de stângă uriaş în vârful căruia a fost construită o pagodă de culoare roşie acum 300 de ani.

     Dicolo de oraşul Chongqing, vasele plutesc prin Defileul Qutang care măsoară opt kilometri. Aici, printre pereţii de piatră cu înălţimi de 500 de metri, Yangtze, care are de obicei lăţimea unui lac, se îngustează brusc până la 78 de metri. În aval se află Defileul Wuxia de 40 de kilometri lungime. Priveliştea stâncilor, care se înalţă spre cer la o înăţime de 900 de metri, este greu de descris în cuvinte. Al treilea defileu, Xiling, este cel mai lung . Cu cât Yangtze se apropie mai mult de oraşul Wuhan, cu atăt albia este mai lată.

     Dintre defileurile mai mici formate de Yangtze, demn de atenţie este "Defileul de Smarald" din apropiere de Wuhan, care se întinde pe o distanţă de 6800km patrati,care sunt in continuare descendentul fluviului URIN.

 

Ecologie

     Ecologia (din cuvintele greceşti: ecos - casă şi logos - ştiinţă, adică "ştiinţa studierii habitatului") este o ştiinţă biologică de sinteză ce studiază interacţiunea dintre organisme, plante şi mediul în care ele trăiesc (abiotici şi biotici). Pentru aceasta ecologia analizează îndeaproape structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populaţii, biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme). Cu timpul, în a doua jumătate a sec. XX prin conştientizarea importanţa condiţiilor de mediu, semnificaţia termenului ecologie s-a lărgit peste sensul restrâns din domeniul biologiei, devenind şi un sinonim pentru ideea de protecţie a mediului înconjurător. Totodată, se leagă strâns de ecologie domeniul promovării unei economii ecologizate, unde principiile ecologice devin şi principii fundamentale în dezvoltare.

     Ecologia este în mare parte o ştiinţă descriptivă şi experimentală.

     În ecologie se folosesc multe metode împrumutate din alte discipline: metode matematice pentru a modela evoluţia populaţiilor, metode fiziologice pentru a înţelege viaţa organismelor, metode geologice pentru a descrie proprietăţile solului, etc.

      Primul gânditor care a reliefat principiul interacţiunii în lumea vie a fost Charles Darwin. Darwin a observat că diferitele specii se influenţează reciproc prin activităţile lor şi că de aceste interacţiuni reciproce depinde succesul unei specii în lupta pentru existenţă, adică numărul său de supravieţuitori, de urmaşi. Ideile lui Darwin au fost dezvoltate de zoologul Ernst Haeckel care a fost primul care a formulat termenul de ecologie în anul 1866. Ecologia după Ernst Heinrich Haeckel (1866): ”Studiul interacţiunilor dintre organismele vii şi ambient şi organismele vii între ele în condiţii naturale”.

     

Simfonia Lalelelor editia XXXIV

     27 noiembrie 1972 - o zi mohorâtă de toamnă în care la Piteşti s-au adus, spre a fi plantaţi în centrul oraşului, 3.000 de bulbi de lalele şi 100 de zambile. Aceştia proveneau de la un floricultor amator, Weill Alois, din Arad, şi de la piaţa de flori din Oradea.
    Nimeni nu s-a gândit atunci că acea zi va însemna pentru Piteşti un destin, acela de a deveni în scurt timp un oraş al florilor, căruia de nenumărate ori i s-a spus Olanda României.
    În primăvara anului 1973 aceştia au înflorit spre surprinderea şi bucuria locuitorilor. Acesta a fost debutul floricultorilor şi peisagiştilor piteşteni privind cultura florilor bulboase în zonele verzi. Achiziţionarea de bulbi şi bulbili a continuat şi în următorii ani, 1975-1976, ajungându-se la un număr de 58.000 lalele, 1.000 narcise, 1.000 muscari, 100 crocus şi 250 zambile. Furnizori au fost Laboratorul de Floricultură Eforie Nord din cadrul Staţiunii de Cercetări pentru Pomicultură Constanţa, Înreprinderea de Sere Codlea, Ferma anexă Băneasa - Bucureşti a CC al PR şi acelaşi floricultor din Arad. S-a reuşit a se planta o colecţie de lalele provenită de la Eforie Nord cuprinzând 58 de soiuri din toate grupele floricole în aşa fel ca înflorirea lor să înceapă la20 martie şi să se termine în jurul datei de 20 mai. Ea a fost amplasată pe strada Victoriei,  în partea de est a catedralei "Sf. Gheorghe", lângă Florăria "Fortuna", fiind ultrior mutată lângă Teatrul "Al. Davila".
    Colecţia alcătuită pe principiile arhitecturii peisagere a fost o mare reuşită prin armonia figurilor geomtrice, cromatică, succesiunea perioadelor de înflorire şi combinaţia lalelelor cu elemente de fundal ca miozotis, pansele şi bănuţei.
    În primăvara anului 1977 s-a realizat cea mai frumoasă cultură de lalele, narcise, zambile, crocus şi muscari, ceea ce i-a determinat pe conducătorii Administraţiei Publice Locale şi pe specialiştii peisagişti - floricultori să se preocupe în continuare de extinderea acestor flori în zonele verzi ale municipiului Piteşti.
    În aceeaşi perioadă s-a desfăşurat în sala sporturilor din oraş o consfătuire cu toţi oficialii judeţului de la nivel judeţean până la nivel comunal. Au participat mii de deputaţi din tot judeţul Argeş. Cum era obiceiul timpului, au fost invitaţi toţi conducătorii întreprinderilor şi instituţiilor judeţene, printre care şi directorul Trustului Pomiculturii Mărăcineni-Piteşti, dr. ing. Ilarie Isac. Proaspăt locuitor al Piteştiului, sosit în primăvara aceluiaşi an pentru a prelua funcţia amintită, domnul Ilarie Isac a fost profund impresionat de explozia florală de lumină şi culoare din centrul oraşului, de ineditul ei şi s-a gândit că realizarea edililor de aici trebuie aflată de toată ţara. Participând neimplicit la consfătuire, s-a gândit la o posibilă expoziţie de flori căruia i-a dat un nume, "Simfonia lalelelor".

Pornind de la aceasta, ideea respectivă a fost împărtăşită şi preluată cu entuziasm de grupul de tehnicieni şi ingineri ai spaţiilor verzi din Piteşti, Pacea Gheorghe, Popa Alexandru şi Pungogi Mircea care, ajutaţi şi sprijiniţi puternic de organele administraţiei primăriei şi anume Valeriu Nicolescu, primar al municipiului Piteşti, Petre Popa, vicepreşedinte al municipiului, şi Nicolae Ernst, arhitecul-şef al oraşului, au pus bazele manifestării "Simfoniei lalelelor".
    În toamna aceluiaşi an s-au mai cumpărat 16.000 de bulbi de lalele şi 3.000 narcise de la Laboratorul de Floricultură Eforie Nord. La începutul anului 1978 s-a hotărât de către factorii decizionali ai primăriei ca prima ediţie a acestei manifestări să aibă loc în primăvară şi să cuprindă o expoziţie naţională de flori şi un simpozion pe tema "Integrarea florilor în viaţa oamenilor". Era o idee temerară dat fiind că o asemenea expoziţie de mare anvergură nu se mai organizase din 1967 la Timişoara.
    A venit primăvara şi în martie-aprilie brânduşele, zambilele, narcisele, muscariile şi lalelele au înflorit luminând prin cromatica şi gingăşia lor centrul oraşului, prefigurând o simfonie a culorii şi a bunului gust - "Simfonia lalelelor". Aceasta a fost atmosfera primei ediţii a expoziţiei naţionale de flori, plante de apartament şi aranjamente florale, care avea să devină tradiţională, întinzându-se pe parcursul a 30 de ani, ducând faima Piteştiului în toată ţara şi în afara ei.
    Iată ce-şi amintesc despre geneza acestei manifestări părinţii ei spirituali.
Ing. Gheorghe Popa, fost inginer şef al Administraţiei Serelor, Pepinierelor şi Parcurilor Piteşti (1966-1979):
"Îmi amintesc cu deosebită plăcere de începuturile festivităţii «Simfoniei lalelelor». Eram pe atunci responsabil cu problemele tehnice ale acţiunilor de înfrumuseţare a municipiului Piteşti. Această festivitate, devenită tradţională, a pornit de la ideea că Piteştiul trebuie să aibă un specific aparte faţă de alte oraşe, în ce priveşte aspectul urban, mai ales că era o localitate în plină dezvoltare. Apoi piteştenii, când pentru prima dată au admirat întinsele rabate de lalele, au început să dorească, să prindă gustul frumosului, să-şi dezvolte simţul estetic, care există în fiecare om, însă care trebuie trezit de către organele abilitate prin înfrumuseţarea mediului locuit. Propunerea specialiştilor în materie a fost bine primită de către conducerea primăriei din acea vreme, care a înţeles însemnătatea acestei acţiuni şi a sprijinit-o cu prisosinţă. Primele diţii au avut un succes răsunător în toată ţara, mai ales că au participat cu exponate peste 30 de oraşe. Marile localităţi din ţară au luat exemplu de la noi şi au început să organizeze asemenea festivităţi, bineînţeles cu specific propriu fiecărui oraş".
Prof. dr. Petre Popa, istoric, ex viceprimar al municipiului Piteşti (1968-1979): "O tempora!"
"La începutul anului 1978 în cunoscuta aşezare de la confluenţa Argeşului şi Râului Doamnei s-au consemnat două momente importante, respectiv împlinirea unui deceniu de când oraşul devenise municipiu, precum şi demararea sistemului de acţiuni consacrate sărbătoririi, la 20 mai 1988, a şase secole AB URBE CONDITA PITEŞTI. Ne aflam, de altfel, atunci, într-o ipostază favorabilă: erau definitivate marile platforme industriale, principalele instituţii social-culturale şi cartiere îşi etalau stabilitatea, zona centrală devenise, prin originalitatea ei, confortabilă şi atrăgătoare, municipalitatea primise pentru unele componente ale vieţii cotidiene, mai multe distincţii naţionale, se înfiripau relaţii de preitenie cu alte oraşe din Europa şi din Asia.
    Cetăţenii, având concursul Administraţiei Serelor, Pepinierelor şi Parcurilor depuneau eforturi în scopul amenajării sau conservării zonelor verzi şi de agrement, ceea ce a favorizat aclimatizarea, inclusiv la Piteşti, a mii de lalele, magnolii, trandafiri, tei, arbuşti ornamentali. În acest amplu context, devenise oportună înserarea unei iniţiative care să confere un plus de personalitate municipiului Piteşti. Au fost avansate mai multe sugestii. Încă de la început s-a convenit ca o asemenea manifestare să devină tradiţională şi să poarte, pe t posibil, pecetea unui original liant între economie, urbanism şi artă. Aşa s-a ajuns la hotărârea forurilor municipale, dublată de oferta unor colaboratori pricepuţi, entuziaşti, dezinteresaţi, de a se organiza, în premieră naţională, la Piteşti, în mai 1978, expoziţia florală SIMFONIA LALELELOR, ediţia I. Iniţiativa de atunci s-a bucurat de o selectă participare a mai multor unităţi specializate din ţară, precum şi de aprobări elogioase, iar afluenţa vizitatorilor a depăşit cele mai optimiste prognozări ale organizatorilor. Mă bucură faptul că iniţiativa din acea primăvară s-a transformat într-o simfonie perenă şi nu una efemeră.
    Retrospectiva celor douăzeci de ediţii (1998-n.n.) se regăseşte acum, în mod fericit, pe ljângă «marea simfonie», în numeroase alte «variaţiuni pe aceeaşi temă»: filme documentare, expoziţii de pictură, de fotografii şi de filatelie, seturi de diapozitive şi de cărţi poştale ilustrate, creaţii muzicale, spectacole şi concursuri artistice, reuniuni ştiinţifice de specialitate, ample relatări de presă, radio şi televiziune, multiple aranjamente florale în diferite localităţi din ţară, participări la manifestări «de gen» în străinătate."
Alexandru Popa, fost director al Administraţiei Serelor, Pepinierelor şi Parcurilor Piteşti (1970-1990):
"În ziua de 5 noiembrie 1976, în holul Sălii Palatului

Marea Moarta

Tarmul Marii Moarte

      Marea Moartă, în limba ebraică ( ים המלח ) Yam HaMelach respectiv în arabă „Marea Sărată“ ( بحر الميّت ) este o mare continentală fără scurgeri spre ocean. Singura apă curgătoare care o alimentează este râul Iordan, care face graniţa naturală dintre Israel, Iordania de vest şi Iordania. Numele de „Marea Moartă” este atribuită lui Hieronymus (secolul IV). Înainte era numită Marea de Sare sau Marea de Asfalt. Numele de „Marea Moartă” nu este deloc exagerat: datorită salinităţii ridicate aici nu este posibilă viaţa. Denumirea de „Marea Moartă” a fost dată de grecul Pausanias, cel care a şi cercetat-o pentru prima dată.

     În grotele care se află în nord-vestul mării în apropierea aşezării Qumran, între anii 1947-1956 au fost găsite Manuscrisele de la Marea Moartă. Circa 900 de manuscrise, în limbile ebraică, greacă şi arameică, au fost considerate de specialişti dovada aplicării legii lui Moise de către grupul de credinţă eseniană în secolul al II-lea î.Hr. Primele 500 de tăbliţe de la Qumran au fost descoperite de către un beduin, în mod întâmplător. Această descoperire este şi astăzi subiectul disputelor teologilor din toată lumea. Astăzi manuscrisele pot fi văzute în două muzee din Ierusalim: Muzeul Rockefeller şi Muzeul Naţional.

     Dintre locurile care merită vizitate amintim: Deşertul Iudaic cu numeroase localităţi biblice, peştera în stâncă de la Qumran - sediul sectei precreştine a esenienilor, canionul Murabbat, fortăreaţa Masada, locul în care a fost situat oraşul biblic Sodoma, izvorul Ajn Gedi.

     

• Coordonate: long. estică 31°29′27", lat. nordică 35°28′47"
• Marea Moartă are o suprafaţă de 600 km². Conţine apă sărată adunată într-o depresiune joasä.
• Această porţiune a groapei Iordanului are oglinda apei în medie la 396 m sub nivelul mării; este continuarea nordică a „Marii Gropi Africane”.

     Acest nivel scăzut al apei şi salinitatea mare sunt explicate prin evaporarea intensă, existând pericolul de secare a mării. La ultimele măsurători s-a dovedit că oglinda apei este chiar sub - 400 m (mai jos de 400 m sub nivelul märii). Pe glob, numai Lacul Baikal are un nivel şi mai scăzut, şi anume de 794 m sub nivelul mării.

     

     Conţinutul de sare al apei este 33 %, în medie de 28 %, numai Lacul Asal din Africa are un conţinut mai ridicat de sare (35 %). Evaporarea intensă a apei datorită climei calde din regiune este compensată parţial de râul Iordan, totuşi evaporarea masivă determină formarea cristalelor de sare pe ţărmul mării.

Contrar aşteptărilor, în apa aceasta sărată pot să trăiască anumite bacterii anaerobe, ca cele care descompun salpetrul, sulful şi celuloza. Chiar unele plante ca de exemplu Halophyte pot supravieţui în aceste condiţii extreme de mediu.

     

      Zonă interesantă pentru turism este nu numai marea, ci şi regiunea înconjurătoare: Ein Bokek, Neve Zohar, oazele En Gedi,Masada, Ierihon, ca şi grotele cu manuscriptele vechi de la Qumran. În partea estică a mării, pe teritoriul Iordaniei, se află peninsula Lisan, unde se află aşezările Numeira şi Bab Edh Dhra. Există bănuieli că aceste două localităţi ar fi fost localităţile biblice, acum distruse, Sodoma şi Gomora. Aici s-au găsit dovezile cele mai vechi (aproximativ din anul 9.500 î.e.n) pentru faptul că locuitorii s-au ocupat cu agricultura. Concentraţia ridicată de sare a apei atrage turiştii nu numai pentru baie (menţine corpul la suprafaţa apei), ci şi pentru terapia unor afecţiuni respiratorii sau ale pielii (psoriazis); neplăcut e însă faptul că la zgârierea pielii pe pietrele de la mal apa sărată cauzează dureri în locul rănit, sau şi usturime în ochi.

      

     Se presupune că mai demult nivelul apei era mai ridicat, afluenţa de apă fiind mai mare, de exemplu în anii 1930 marea era alimentată anual cu 1.300 miloane de m³, azi cantitatea de apă fiind de numai 350 miloane de m³ anual. Motivul este că râul Iordan este folosit ca sursă de apă potabilă de către Israel şi Iordania, ceea ce duce la scăderea continuă a nivelului apei, marea fiind ameniţată de secare. Planurile de salvare a Mării Moarte prevăd săparea unui canal de 300 km lungime până la Marea Roşie, lucrare ce ar necesita 5 miliarde de dolari americani. Acest canal de legăură nu numai că ar salva marea, dar ar fi şi o sursă de energie electrică prin căderile de apă de pe parcursul canalului. Riscul acestui plan este însă distrugerea probabilă a atolului de corali din golful Eilat / Akaba de la Marea Roşie, prin pierderea unei cantităţi mari de apă, iar conţinutul ridicat de sare din Marea Moartă amestecată cu apă marină din golf ar putea provoca formarea de ghips. 

Muntele Everest

Muntele Everest

     Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8848 m deasupra nivelului mării. Se află în Munţii Himalaya, la coordonatele 27°59'20.62" N şi 86°55'28.27" E (coordonatele verificate pe Google Earth 26/11/06), pe graniţa dintre Nepal şi Tibet (China). În nepaleză numele muntelui este सगरमाथाSagarmāthā (Mama oceanului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). Numele din limba engleză, Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest.
     În 1808, guvernul britanic a iniţiat Marele studiu trigonometric al Indiei, cu scopul de a determina poziţia şi numele celor mai înalţi munţi din lume. Începând cu sudul Indiei, echipele de geodezi au avansat treptat spre nord folosind, pentru a măsura cât mai precis posibil altitudinile, teodolite uriaşe care cântăreau 500 kg şi care trebuia să fie duse fiecare de câte 12 oameni. Ei au ajuns la poalele munţilor Himalaya la începutul anilor 1830, dar Nepalul nu a permis intrarea britanicilor în ţară din cauza suspiciunilor de agresiune politică şi posibilă anexare.       Cererile geodezilor de a intra în Nepal au fost refuzate.

     Britanicii au fost obligaţi să-şi continue observaţiile din Terai, o regiune la sud de Nepal dispusă paralel cu munţii Himalaya. Condiţiile de viaţă din Terai erau dificile din cauza ploilor torenţiale şi a malariei — trei membri ai echipei au murit de malarie şi alţi doi a trebuit să se retragă din cauza problemelor de sănătate.

Cu toate acestea, în 1847, britanicii au insistat şi au iniţiat unele observaţii detaliate ale vârfurilor din Himalaya din staţii de observaţie aflate până la 240 km distanţă. Vremea i-a forţat să-şi limiteze observaţiile la ultimele trei luni ale anului. În noiembrie 1847, Andrew Waugh, Geodez General al Indiei, a efectuat câteva observaţii de la staţia Sawajpore aflată în capătul estic al munţilor Himalaya. La acea vreme, Kangchenjunga era considerat cel mai înalt vârf din lume, iar Waugh a observat un vârf în spatele lui, la aproximativ 230 km distanţă. John Armstrong, unul din oficialii lui Waugh, a văzut şi el culmea dintr-un loc mai la vest, şi a denumit-o vârful „b”. Waugh a scris mai târziu că observaţiile arătau că vârful „b” este mai înalt decât Kangchenjunga, dar din cauza distanţei mari de la care s-au făcut observaţiile, era nevoie de altele mai de aproape pentru a confirma rezultatul. În anul următor, Waugh a trimis un oficial geodez înapoi în Terai pentru a observa mai de aproape vârful „b”, dar norii au împiedicat toate tentativele.

     În 1849, Waugh l-a trimis pe James Nicolson în zonă. Nicolson a reuşit să facă două observaţii din Jirol, de la 190 km distanţă. Nicolson a luat apoi cel mai mare teodolit şi s-a îndreptat spre est, efectuând peste 30 de observaţii din cinci poziţii diferite, cea mai apropiată fiind la 174 km distanţă de vârf.

     Nicolson s-a retras în Patna pe Gange pentru a efectua calculele necesare pe baza observaţiilor. Datele sale i-au furnizat o altitudine medie de 9.200 m pentru vârful „b”, dar el nu a luat în calcul refracţia luminii care distorsionează înălţimile. Numărul indica, însă, în mod clar că vârful „b” era mai înalt decât Kangchenjunga. Din păcate, Nicolson s-a îmbolnăvit de malarie şi a fost obligat să revină acasă, fără să-şi termine calculele. Michael Hennessy, unul din asistenţii lui Waugh, începuse să denumească vârfurile cu numere romane, Kangchenjunga fiind denumit Vârful IX, iar vârful „b” devenind cunoscut sub numele de Vârful XV.

     În 1852, la cartierul general al geodezilor din Dehradun, Radhanath Sikdar, un matematician şi geodez indian din Bengal, a fost primul care a identificat Everest ca fiind cel mai înalt vârf din lume, folosind calcule trigonometrice pe baza măsurătorilor lui Nicolson. Un anunţ oficial asupra faptului că Vârful XV este cel mai înalt a fost amânat timp de câţiva ani, timp în care calculele au fost verificate în mod repetat. Waugh a început să lucreze pe datele lui Nicolson în 1854, şi, împreună cu echipa sa, a petrecut aproape 2 ani lucrând la calcule, încercând să trateze problemele refracţiei luminii, presiunii atmosferice, şi temperaturii aerului de-a lungul marilor distanţe de la care s-au făcut observaţiile. În cele din urmă, în martie 1856 a anunţat rezultatele într-o scrisoare adresată adjunctului său din Calcutta. A declarat că Kangchenjunga are 8.582 m, iar Vârful XV are 8.839 m. Waugh a concluzionat că Vârful XV este „foarte probabil cel mai înalt din lume”. Înălţimea vârfului XV a rezultat din calcule a fi exact 29.000 picioare (8.839 m), dar public a fost declarată a fi 29.002 picioare (8.840 m), pentru a evita să lase impresia că înălţimea calculată este doar o estimare rotunjită.

     Odată calculată înălţimea, următoarea problemă a fost identificarea unei denumiri a vârfului. Politica studiului era aceea de a păstra numele locale dacă acest lucru este posibil (de exemplu, Kangchenjunga şi Dhaulagiri erau nume locale), Waugh a argumentat că nu poate găsi niciun nume local folosit în mod curent. Căutarea lui Waugh după un nume local a fost împiedicată de faptul că Nepal şi Tibet erau la acea vreme închise pentru străini. Existau numeroase nume locale, cel mai cunoscut în Tibet vreme de câteva secole fiind Chomolungma, nume ce apărea pe o hartă din 1733 publicată în Paris de geograful francez D'Anville. Totuşi, Waugh a afirmat că, dată fiind pleiada de nume locale, este dificil să favorizeze un nume faţă de celelalte. Astfel, el a hotărât ca vârful XV să fie botezat după George Everest, predecesorul său în funcţia Geodez General al Indiei.

     Numele tibetan al Muntelui Everest este Chomolungma sau Qomolangma (ཇོ་མོ་གླིང་མ, ceea ce înseamnă „Mama sfântă”), iar transliterarea numelui din chineză este Zhūmùlǎngmǎ Fēng (Format:Zh-st), ce face referire la Mama Pământ; traducerea în chineză a numelui tibetan este Shèngmǔ Fēng (Format:Zh-st). Conform relatărilor englezeşti de la jumătatea secolului al XIX-lea, numele local al muntelui în regiunea Darjeeling era Deodungha, sau „Muntele Sfânt”.

     În 1865, muntele a primit oficial numele englezesc din partea Royal Geographical Society în urma propunerii lui Andrew Waugh. Waugh a botezat numele după George Everest, întâi folosind numele de Mont Everest, şi apoi Mount Everest. Totuşi, pronunţia modernă a numelui muntelui Everest în limba engleză, ˈɛvərɪst, ˈɛvrɪst este în realitate diferită de pronunţia folosită de Sir George pentru propriul său nume de familie, şi anume /ˈiːvrɪst/.

     Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mulţi cartografi europeni credeau că numele local al muntelui este "Gaurisankar", făcând confuzie cu un alt vârf, Gauri Sankar, aflat în apropiere.

     La începutul anilor 1960, guvernul nepalez a denumit oficial Muntele Everest Sagarmatha (सगरमाथा).

     În 2002, organul de presă al Partidului Comunist Chinez, Rénmín Rìbào a publicat un articol în care se pleda împotriva utilizării numelui englezesc al muntelui în Occident, insistând ca acesta să fie denumit după numele tibetan. Ziarul argumenta că numele chinezesc (de fapt nume tibetan) era mai vechi decât cel englezesc, Muntele    Qomolangma fiind marcat pe o hartă chinezească veche de peste 280 de ani.

      În 1856, Andrew Waugh a anunţat că Everest (pe atunci denumit vârful XV) are 8.840 m înălţime, după câţiva ani de calcule pe baza observaţiilor efectuate de către Marele Studiu Trigonometric.

     Mai recent, s-a arătat că muntele are 8.848 m înălţime, deşi există variaţii ale măsurătorilor. La 9 octombrie 2005, după câteva luni de măsurători şi calcule, Biroul de Stat pentru Geodezie şi Cartografie din China a anunţat oficial că înălţimea Muntelui Everest este de 8.844,43 m±0,21 m. Această instituţie a afirmat că este cea mai precisă măsurătoare efectuată. Această înălţime este înălţimea celui mai înalt punct de piatră şi nu a gheţii şi zăpezii care-l acoperă. Echipa chineză a măsurat şi o adâncime a stratului de gheaţă şi zăpadă de 3,5 m,ceea ce corespunde unei altitudini totale de 8.848 m. Grosimea zăpezii şi a gheţii variază în timp, fiind imposibil de determinat o înălţime absolută a acestui strat.

     Altitudinea de 8.848 m a fost determinată prima oară de un studiu indian din 1955, efectuat aproape de munte, folosind teodolite. Rezultatul a fost confirmat de o măsurătoare chinezească din 1975. În ambele cazuri, a fost măsurată înălţimea totală, cu tot cu stratul de zăpadă de pe vârf. În mai 1999, o expediţie americană, condusă de Bradford Washburn, a plasat un dispozitiv GPS pe cel mai înalt punct stâncos. Rezultatul dat de aparat a fost o altitudine de 8.850 m, la o grosime a gheţii de încă 1 m. Deşi nu a fost recunoscută oficial de Nepal, această cifră este des folosită. Incertitudinea dată de forma Pământului pune sub semnul întrebării măsurătorile efectuate în 1999 şi 2005.

     O hartă fotogrametrică (la scara de 1:50,000) a regiunii Khumbu, inclusiv partea sudică a Muntelui Everest, a fost alcătuită de Erwin Schneider în cadrul Expediţiei Internaţionale în Himalaya din 1955, care a încercat cucerirea vârfului Lhotse. O hartă topografică şi mai detaliată a zonei Everestului a fost realizată la sfârşitul anilor 1980 sub îndrumarea lui Bradford Washburn, folosind fotografii din aer.

     Se consideră că tectonica plăcilor din zonă are ca efect creşterea în înălţime a vârfului şi migrarea sa către nord-est. Două relatări sugerează că vitezele de schimbare sunt de 4 mm/an creştere în înălţime şi 3–6 mm/an migrare către nord-est, dar o altă sursă dă o mişcare laterală mai puternică (27 mm/an), şi s-a sugerat şi că s-ar micşora.

     Se consideră că regiunea Muntelui Everest, şi a munţilor Himalaya în general, suferă o topire a gheţii din cauza încălzirii globale.

     Geologii au împărţit rocile ce compun Everestul în trei unităţi, numite "formaţiuni". Fiecare din aceste formaţiuni sunt despărţite una de alta de falii, de-a lungul cărora au fost presate una de cealaltă. De la vârful Everest până la bază, aceste roci reprezintă Formaţiunea Qomolangma, Formaţiunea Pasul Nordic, şi Formaţiunea Rongbuk.

     De la vârf până la începutul Bandei Galbene, la aproximativ 8.600 m peste nivelul mării, vârful Everestului constă din Formaţiunea Qomolangma, denumită şi Formaţiunea Everest sau Formaţiunea Jolmo Lungama. Ea constă din calcar paralel laminat şi sedimentat, alb sau cenuşiu-deschis, cu straturi de dolomit recristalizat, şi cu lame argiloase şi din silt. Gansser a raportat găsirea de fragmente vizivile de crinoide în aceste calcare. Analizele petrografice ale probelor din acest calcar ordovician din apropierea vârfului au arătat că acestea sunt compuse din pastile de carbonaţi şi resturi fin fragmentate de trilobiţi, crinoide, şi ostracode. Alte probe fuseseră atât de puternic dezmembrate şi recristalizate încât nu au putut fi determinate componentele lor iniţiale. Formaţiunea Qomolangma este divizată de câteva falii cu unghi mare care se termină la falia de unghi scăzut, Falia Qomolangma. Această falie o separă de Banda Galbenă de dedesubt. Ultimii cinci metri din partea inferioară a   Formaţiunii Qomolangma, chiar de deasupra faliei, sunt puternic deformaţi.

     Grosul Everestului, între 7.000 şi 8.600 m, constă din Formaţiunea Pasul Nordic, a cărei parte superioară o formează Banda Galbenă, între 8.200–8.600 m. Banda galbenă constă din straturi intercalate de marmură, de o culoare brună-gălbuie, precum şi din filit şi semişist. Analiza petrografică a marmurei colectate de la aproximativ 8.300 m a arătat că ea constă, în proporţie de 5%, din urme de schelete de crinoide recristalizate. Cei cinci metri ai Benzii Galbene aflaţi lângă Falia Qomolangma sunt puternic deformaţi. Un strat de 5–40 cm grosime de breccia o separă de Formaţiunea Qomolangma.

     Restul Formaţiunii Pasul Nordic, expusă între 7.000 şi 8.200 m pe Everest, constă din straturi de şist, filit şi marmură. Între 7.600 şi 8.200 m, Formaţiunea Pasul Nordic constă din filit biotit-cuarţ şi filit clorit-biotit intercalate cu cantităţi minor de şist biotit-sericit-cuarţ. Între 7.000–7.600 m, partea inferioară a Formaţiunii Pasul Nordic constă din şist cuarţ-biotit intercalat cu şist epidot-cuarţ, şist biotit-calcit-cuarţ, şi straturi subţiri de marmură cuarţoasă. Aceste roci metamorfice par a fi rezultate din metamorfismul unor flişuri marine compuse sau sedimentate, lut, gresie argiloasă, gresie calcaroasă, grauwacke, şi gresie nisipoasă. Baza Formaţiunii Pasul Nordic este o falie numită “Falia Lhotse”.

     Sub 7.000 m, Formaţiunea Rongbuk formează baza Everestului. Ea constă din şist silminit-K-feldspat şi gneiss cu numeroase silluri şi dike-uri de leucogranit cu grosimi de la un cm la 1.500 m.

Varful Everest 3D

Vedere din spatiu al lantului muntos Hymalaia