 |
Pe planeta Pamânt, substanţa care se condensează este apa, care formează picături foarte mici de apă sau de cristale de gheaţă (de obicei de 0,01 mm în diametru), care fiind înconjurate de un număr imens de alte picături asemănătoare, produc efectul vizibil de nori având culori variind de la albul pur (când proporţia de cristale de gheaţă este mare) până la nuanţe foarte închise de gri (pentru norii ce conţin picături de apă în proporţie majoritară). O altă cauză a culorii norilor variind între alb şi negru, trecând prin nenumărate nuanţe intermediare de gri, este grosimea acestora, deoarece norii reflectă la fel toate lungimile de undă ale luminii solare albe. Totuşi, cu cât norul este mai gros şi mai dens, cu atât culoarea este mai închisă, din cauza absorbţiei luminii produsă în interiorul norului.
Norii se formează când vaporii invizibili de apă din aer se condensează în picături de apă vizibile sau în cristale de gheaţă. Acest fenomen se produce în trei modalităţi distincte.
1) Aerul este răcit sub punctul de saturaţie. Aceasta se întâmplă când aerul intră în contact cu o suprafaţă rece sau cu o suprafaţă care se răceşte prin iradiere, sau în cazul în care aerul este răcit de expansiunea adiabatică, care este datorată creşterii în altitudine. Aceasta se poate întâmpla:
- de-a lungul fronturilor calde şi reci, aşa numita ridicare frontală;
- când aerul se ridică în susul versantului unui munte şi se răceşte în timp ce se înalţă în atmosferă (ridicare orografică);
- prin convecţia cauzată de încălzirea unei suprafeţe prin expunere la soare, numită încălzire diurnă;
- atunci când aerul cald trece pe de-asupra unei suprafeţe mai reci cum ar fi o suprafaţă de apă rece sau o platformă de eroziune, alpină sau nu.
2) Norii se pot forma atunci când se amestecă două mase de aer care sunt ambele sub punctul de saturaţie. De exemplu respiraţia într-o zi rece, evaporarea apei Oceanului Arctic, etc.
3) Aerul rămâne la aceeaşi temperatură dar absoarbe mai mulţi vapori de apă, până când ajunge la saturaţie.
Apa dintr-un nor obişnuit poate avea o masă de câteva milioane de tone. În orice caz, volumul unui nor este corespunzător de mare, iar densitatea vaporilor este de fapt destul de scăzută încât curenţii de aer de desubtul şi din interiorul norului să fie capabili să susţină picăturile suspendate în aer. De asemenea, condiţiile din interiorul unui nor nu sunt statice: picăturile de apă se formează şi se evaporă în mod constant. O picatură de apă obişnuită are o rază de 1 x 0.00001 m şi o viteză terminală de circa 1-2 cm/s. Aceasta oferă picăturilor de apă destul timp să se reevapore când cad în aerul mai cald de sub nor.
Majoritatea picăturilor se formează când vaporii de apă se condensează în jurul unui nucleu de condensare, o particulă minusculă de fum,praf, cenuşă sau sare. În condiţii de suprasaturare, picăturile de apă se pot comporta ca nuclee de condensare.
Picăturile de apă care sunt destul de mari pentru a cădea pe pământ sunt produse în două feluri. Cel mai important se presupune a fi Procesul Bergeron, descoperit de către Tor Bergeron, care afirmă că picăturile de apă suprarăcite, împreună cu cristalele de gheaţă dintr-un nor, interacţionează şi duc la creşterea rapidă a cristalelor de gheaţă, care precipită din nor şi se topesc în timp ce cad. Acest proces are loc de obicei în nori ai căror vârfuri au temperaturi de mai puţin de -15 °C. Al doilea proces important este acela de coliziune şi captare, care are loc în nori cu vârfuri mai calde, în care coliziunea picăturilor de apă care se ridică şi coboară, produce picături din ce în ce mai mari, care sunt în final destul de grele pentru a cădea pe pământ sub formă de ploaie. În timp ce o picătură cade printre alte picături mai mici care o înconjoară, ea produce o “trezire” care atrage câteva dintre picăturile cele mici în coliziuni, ajutând astfel la răspândirea procesului. Această metodă de producere a picăturilor de ploaie reprezintă mecanismul primar în norii stratiformi joşi, şi în micii nori de tip Cumulus.
Clasificarea norilor se poate face:
A. După formă:
- tipul cumulus: nori sub formă de grămezi izolate, bine individualizate, cu sau fără contur precis;
- tipul stratus: nori cu aspect de pânză continuă;
- tipul stratocumulus: grămezi compacte, sudate cu aspect de valuri.
B. După înălţime:
- norii superiori: cirrus, cirrostratus, cirrocumulus - plafon 5 - 10 km,12-13 cand e furtuna;
- norii mijlocii; altostratus, altocumulus - plafon 2 - 5 km;
- norii inferiori: stratocumulus, stratus, nimbostratus - plafon 0 - 2 km;
- norii de convecţie verticală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu